Ursul, câinele şi pisica

     

  A fost odată un ţăran care avea un câine harnic. Era un paznic de nădejde şi nici un hoţ nu îndrăznea să se apropie de gospodăria stăpânului său.

        Dar vremea a trecut iar câinele a îmbătrânit. Văzul şi auzul îi slăbiseră într-atât că nici un hoţ nu se mai temea să se apropie de hambarele ţăranului, iar vulpile se înfruptau netulburate din puii şi găinile acestuia. Nemaifiindu-i folositor, ţăranul n-a mai vrut să-l hrănească şi l-a alungat de la fermă. Câinele a fugit în pădure şi s-a culcat sub un copac aşteptându-şi resemnat moartea.

        Pe neaşteptate, un urs sosi acolo şi îl întrebă:

        - De ce lâncezeşti aici, câine?

        -Mor de foame, îi răspunse câinele. Aici m-a adus judecata strâmbă a oamenilor. Cât timp am fost zdravăn, m-au hrănit şi mi-au dat să beau, dar când bătrâneţea m-a lăsat fără puteri, m-au aruncat pur şi simplu din curte.

        - Bine câine, nu-ţi mai plânge de milă, vom găsi noi o soluţie. Hai cu mine şi vei vedea că  eu te voi răsfăţa !

        Şi plecară împreună. Pe drum s-au întâlnit cu un cal.

        -Priveşte-mă cu atenţie, spuse ursul către câine şi începu să  scurme pământul cu labele.

        -Câine, câine !

        -Ce-i ?

        -Uită-te la ochii mei. Nu-i aşa că sunt roşii de furie ?

        -Da, ursule, ochii tăi sunt roşii!

        Ursul continuă să scormonească pământul pentru a arăta şi mai fioros.

        -Câine, câine, nu-i aşa că blana mea s-a zbârlit de furie ?

        - Sigur că s-a zbârlit, ursule !

        -Câine, câine, coada mea s-a încordat de furie?

        -Da, s-a ridicat !

        Atunci, furios nevoie mare, ursul a  sărit pe cal, l-a prins de o coapsă şi l-a trântit la pământ. Apoi l-a sfâşiat cu ghearele sale ascuţite şi i-a spus câinelui:

        - Iată, frate, acum ai mâncare câtă vrei. Când se termină, vino să 
mă vezi !

        Având hrană din belşug, câinele prinse din nou gustul vieţii şi nu mai regreta că ajunsese să trăiască în sălbăticie. Dar când mâncarea se termină, gândurile negre începură să-i dea din nou târcoale şi începu să tânjească din nou după viaţa de la fermă. Şi atunci îşi aminti de urs şi se grăbi să-l caute.

        -Ce necaz ai frate?l-a întrebat acesta de cum l-a văzut.

        -Mi s-a terminat mâncarea  şi simt că mor de foame !

        Ursul a stat puţin pe gânduri, după care i-a spus câinelui:

         -Nu trebuie să plângi şi nici să posteşti. Am eu un plan ca să-ţi redobândeşti locul tău la fermă. Ştii că femeile din sat au plecat să strângă recolta. Să mergem la câmp, iar eu mă voi apropia  de locul în care stăpâna ta a lăsat copilul şi-l voi voi răpi. Tu vei alerga pe urmele mele, vei lua copilul şi-l vei reda mamei lui. Când vor vedea aceasta, stăpânii tăi te vor primi din nou şi vei trăi la fel ca înainte.

        Odată stabilit planul, cei doi tovarăşi l-au pus în aplicare. Ursul s-a apropiat încetişor şi a răpit  copilul care dormea liniştit în coşuleţul său. Acesta s-a trezit şi a început să urle, iar femeile au pornit în urmărirea ursului. În zadar. Într-un târziu au renunţat la urmărire. Mama plângea, neputându-şi potoli disperarea.

         Venind de nu se ştie unde, câinele porni în urmărirea ursului, recuperă copilul şi îl aduse mamei sale.

        -Priviţi, spuneau femeile, câinele acesta bătrân a salvat copilul!

        Mama era acum fericită.

        -De azi înainte, spuse ea, pentru nimic în lume nu mă voi mai despărţi de acest câine!

        Şi aduse câinele acasă, îi turnă lapte în castron şi îi dădu şi un codru de pâine să mănânce. Apoi îi spuse bărbatului său:

        -Să nu mai goneşti vreodată bătrânul nostru câine. Trebuie să-l îngrijim şi să-l hrănim. El ne-a salvat copilul din ghearele unui urs fioros. Şi tu, care  spuneai că nu mai are putere!

         Câinele îşi reluă traiul său obişnuit şi chiar se îngrăşă, atât de bine trăia.

        -Fie ca Domnul să aibă în grija sa pe urs, îşi spunea el, căci de la grea soartă m-a salvat!

        Într-o zi, tăranul organiză o petrecere. Profitând de această ocazie, ursul veni în vizită la prietenul său, câinele.

        -Salut, câine, ce mai faci ? Mai ai probleme cu stăpânii?

        -Domnul fie binecuvântat! răspunse câinele. Traiul meu este  îmbelşugat acum. Îmi permiţi să te ospătez şi eu o dată ?

        -De ce nu, răspunse ursul.

        -Hai cu mine la izbă. Stăpânii mei dau o petrecere şi nu vor vedea că   eşti acolo. Te voi ascunde sub un ţol şi îţi voi aduce ceva bun de mâncare.

        După cum s-au înţeles au plecat împreună şi au intrat în izbă. Câinele a văzut că stăpânii şi invitaţii lor erau complet beţi, aşa că i-a dat prietenului sau să mănânce şi să bea pe săturate. Ursul bău pahar după pahar, până îşi pierdu şi el minţile. Şi când invitaţii ţăranului începură să cânte, ursul simţi şi el nevoia să cânte. Câinele însă îl preveni:

        -Nu face asta, vei avea necazuri !

        Dar ursul nu vru să asculte sfatul prietenului său. Şi, cu o voce puternică, el începu să cânte pe limba lui. Auzind urletele ursului, invitaţii au pus mâna pe topoare şi au sărit pe el. Săracul,abia a, reuşit să scape, mai mult mort decât viu.

        Ţăranul avea şi o pisică. Această pisică era atât de bătrână încât nu mai putea să vâneze şoarecii şi făcea numai prostii: de câte ori sărea, spărgea câte ceva sau vărsa carafa cu vin. Aşa că ţăranul o alungă. Câinele văzu nefericirea pisicii, care ajunsese la fel de înfometată precum fusese el pe vremuri, aşa că începu să-i aducă pe furiş pâine şi carne. Dar stăpâna băgă de seamă şi-l certă.

        Trei zile mai târziu, câinele ieşi din curtea fermei şi întâlni pisica, aproape moartă.

        -Ce ai, pisică?

        -Mor de foame. Până acum doar tu m-ai hrănit.

        Se gândi câinele cât se gândi şi apoi spuse:

        -Vino cu mine!

        Şi porniră împreună la drum. Câinele văzu un cal, se apropie de el şi începu să scurme pământul cu picioarele pentru a-şi arăta furia.

        -Pisică, pisică, nu-i aşa că ochii mei sunt roşii ?

        -În nici un caz, spuse pisica.

        -Nu e bine, trebuie să-mi spui că sunt roşii acum !

        - Dacă vrei tu, sunt roşii ! spuse pisica.

        -Pisică, pisică, blana mea s-a zbârlit de furie ?

        -Nu, nu s-a zbârlit.

        -Nu e bine, spune-mi că s-a zbârlit !

        -Bine, fie, s-a zbârlit!

        -Pisică, pisică, coada mea s-a încordat de furie ?

        -Nu, nu s-a încordat !

        -Nu e bine, trebuie să-mi spui că s-a încordat !

        -Bine, dacă vrei tu, s-a încordat !

        Convins că este destul de furios şi de puternic, câinele se repezi la cal. Dar acesta îl lovi cu copita şi îl lăsă fără suflare. Atunci pisica se apropie de câine şi îi spuse:

        -Iată acum  adevărul: ochii tăi sunt roşii de sânge, blana ta este năclăită de noroi, iar coada ta este ţeapănă. Adio, frate câine! Prostia ta ne-a condamnat la moarte pe amândoi!

                                                        poveste populară rusă