Moş Ger

                 

               Departe de tot, într-o ţară din  Rusia, trăiau un moş şi o babă care aveau fiecare câte o fată. Fata moşului era veselă, harnică şi frumoasă, iar fata babei era rea, leneşă şi urâtă. Babei îi era dragă fata ei ca lumina ochilor şi nu contenea s-o laude, chiar dacă laudele erau nemeritate, dar când venea vorba de fata moşului,  nu avea decât mustrări şi reproşuri. Ce era de făcut? Vântul când suflă se mai şi opreşte, însă răutatea babei nu cunoştea limite.

                    Într-o zi cumplită de iarnă , baba îi spuse moşului său:

                    „ Omule, vreau să o duci pe fata ta departe de ochii şi urechile mele, căci nu mai pot să împart acelaşi acoperiş cu ea. Dar să nu o laşi să stea într-o izbă călduroasă, ci las-o afară, în câmp deschis, în gerul năprasnic, ca să scăpăm de ea.

                    Moşul se întristă amarnic, începu chiar să plângă şi se rugă de babă cu cerul si pământul,  dar nimic nu  putu să clintească hotărârea acesteia.

                    Aşa că aşeză fata într-o sanie şi vru să o învelească cu o blană de oaie ca să o protejeze de frig, dar nu o făcu, fiindcă baba îl privea pe fereastră şi se temu. Aşa că plecă cu iubita sa fiică, o lăsă în apropierea pădurii şi fugi departe, căci nu vroia să o vadă murind.

                    Sărmana fată rămase singură. Cu inima zdrobită şi cuprinsă de groază, repeta în gând toate rugăciunile pe care le ştia.

                    Moş Ger, stăpânul atotputernic al locului, îmbrăcat în blănuri, cu o barbă lungă şi albă şi o coroană strălucitoare pe cap se apropie încetişor, privi frumosul oaspete şi întrebă:

                    „Mă cunoşti?”

                    „Fii binevenit, Moş Ger”, răspunse politicos tânăra fată. „ Dumnezeu mi-a ascultat ruga de te-a trimis la mine, să-mi mântuiască sufletul păcătos.”

                    „Eşti bine, copil drag?” întrebă moşul din nou, încântat  de prezenţa şi manierele fetei.

                    „Sunt bine, moşule”, răspunse fata,aproape fără suflare de frig.

                    Şi moşul, vesel  şi strălucitor, continuă să trosnească printre crengi, până când aerul  îngheţă de tot, dar fata cea bună la suflet  spunea în continuare:

                    „Sunt foarte bine, moşule !”

                    Dar Moşul cunoştea totul despre răutatea fiinţei omeneşti: ştia că puţini oameni sunt cu adevărat buni. Mai ştia că nici unul dintre ei nu putea ţine piept puterii frigului, regele iernii. Bunătatea acestei fete îl fermecă într-atât pe bătrân încât hotărî să o trateze altfel decât pe alţi oameni întâlniţi şi îi dădu un cufăr plin cu multe lucruri frumoase : o şubă căptuşită cu blănuri preţioase, broboade moi  şi călduroase ca sânul mamei. Ce bogată deveni ea cu atâtea daruri minunate ! Şi, pe lângă toate acestea, Moş Ger îi dădu un sarafan albastru, brodat cu fir de argint şi cu perle. Când tânăra  l-a pus pe ea,  era atât de frumoasă că până şi soarele îi zâmbi.

                    Când fata moşului s-a întors acasă, mama vitregă cocea colaci pentru pomana mortului.

                    „Du-te moşule în câmp şi adu trupul fetei tale ca s-o înmormântă.”

                    Când omul ieşi din casă câinele dădu vesel din coadă şi zise:
                    -Ham-ham! Ham-ham! Fata moşului e pe drum spre casă şi e mai frumoasă şi mai fericită ca niciodată, iar fata babei se face din ce în ce  mai rea şi mai urâtă.”

                    „Taci, animal prost!” strigă baba şi lovi micul câine. „Ţine un colac şi spune : Fata babei se va mărita curând iar fata moşului va fi înmormântată ”.

                    Dar câinele mâncă colacul şi spuse din nou:

                    „Ham-ham! Ham-Ham! ! Fata moşului e pe drum spre casă şi e mai frumoasă şi mai fericită ca niciodată, iar fata babei se face din ce în ce  mai rea şi mai urâtă.”

                    Baba se înfurie pe câine, şi îl bătu din nou,dar în ciuda bătăii, câinele repeta aceleaşi vorbe la nesfârşit.

                    Cineva deschise poarta şi voci se auziră afară. Baba se uită pe fereastră şi rămase înmărmurită: fata moşului arăta ca o prinţesă, strălucitoare şi fericită în hainele sale frumoase şi lângă ea moşul se opintea să care un cufăr foarte mare şi greu.

                    Să crape baba de invidie când văzu minunăţiile primite de fata moşului ! Aşa că ce gândi ?

                    „Moşule! strigă baba grăbită, înhamă cei mai buni cai la cea mai bună sanie şi condu-o pe fiica mea în acelaşi loc pe cîmp!”

                    Bătrânul se supuse, o duse şi o lăsă pe fata babei singură în acelaşi loc.

                    Moş Ger era şi el acolo şi îşi studia cu atenţie noul  oaspete.

                    „Eşti bine, fată frumoasă ?” întrebă suveranul cu nasul roşu.

                    „Lasă-mă în pace !”, spuse cu răutate fata ;„nu vezi că picioarele şi mâinile mele sunt ţepene de frig?”

                    Moş Ger continuă să trosnească şi să-i pună întrebări un timp, dar obţinând numai răspunsuri nepoliticoase s-a supărat şi a îngheţat-o pe fată până a murit.

                    În timpul acesta, în faţa izbei babei, câinele lătra:

                    „Ham-ham! Ham-ham! Fata moşului se va mărita în curând iar fata babei va fi îngropată!”

                    „Nu vorbi prostii. Aici e o prăjitură; mănânc-o şi spune: fata babei e îmbrăcată în aur şi argint.”

                    Dar când s-a auzit zgomot în curte, baba a fugit să deschidă poarta şi a văzut că micul câine spusese adevărul.  Fata ei zăcea fără suflare în sania cea frumoasă. A sărutat buzele ţepene şi îngheţate ale fetei sale şi şi-a plâns soarta cea crudă, înţelegând că propria ei răutate i-a dus copilul la pieire.

                                        poveste populară rusă

---