Moş Ger

                 

               Departe de tot, într-o ţară din  Rusia, trăiau un moş şi o babă care aveau fiecare câte o fată. Fata moşului era veselă, harnică şi frumoasă, iar fata babei era rea, leneşă şi urâtă. Babei îi era dragă fata ei ca lumina ochilor şi nu contenea s-o laude, chiar dacă laudele erau nemeritate, dar când venea vorba de fata moşului,  nu avea decât mustrări şi reproşuri. Ce era de făcut? Vântul când suflă se mai şi opreşte, însă răutatea babei nu cunoştea limite.

                    Într-o zi cumplită de iarnă , baba îi spuse moşului său:

                    „ Omule, vreau să o duci pe fata ta departe de ochii şi urechile mele, căci nu mai pot să împart acelaşi acoperiş cu ea. Dar să nu o laşi să stea într-o izbă călduroasă, ci las-o afară, în câmp deschis, în gerul năprasnic, ca să scăpăm de ea.

                    Moşul se întristă amarnic, începu chiar să plângă şi se rugă de babă cu cerul si pământul,  dar nimic nu  putu să clintească hotărârea acesteia.

                    Aşa că aşeză fata într-o sanie şi vru să o învelească cu o blană de oaie ca să o protejeze de frig, dar nu o făcu, fiindcă baba îl privea pe fereastră şi se temu. Aşa că plecă cu iubita sa fiică, o lăsă în apropierea pădurii şi fugi departe, căci nu vroia să o vadă murind.

                    Sărmana fată rămase singură. Cu inima zdrobită şi cuprinsă de groază, repeta în gând toate rugăciunile pe care le ştia.

                    Moş Ger, stăpânul atotputernic al locului, îmbrăcat în blănuri, cu o barbă lungă şi albă şi o coroană strălucitoare pe cap se apropie încetişor, privi frumosul oaspete şi întrebă:

                    „Mă cunoşti?”

                    „Fii binevenit, Moş Ger”, răspunse politicos tânăra fată. „ Dumnezeu mi-a ascultat ruga de te-a trimis la mine, să-mi mântuiască sufletul păcătos.”

                    „Eşti bine, copil drag?” întrebă moşul din nou, încântat  de prezenţa şi manierele fetei.

                    „Sunt bine, moşule”, răspunse fata,aproape fără suflare de frig.

                    Şi moşul, vesel  şi strălucitor, continuă să trosnească printre crengi, până când aerul  îngheţă de tot, dar fata cea bună la suflet  spunea în continuare:

                    „Sunt foarte bine, moşule !”

                    Dar Moşul cunoştea totul despre răutatea fiinţei omeneşti: ştia că puţini oameni sunt cu adevărat buni. Mai ştia că nici unul dintre ei nu putea ţine piept puterii frigului, regele iernii. Bunătatea acestei fete îl fermecă într-atât pe bătrân încât hotărî să o trateze altfel decât pe alţi oameni întâlniţi şi îi dădu un cufăr plin cu multe lucruri frumoase : o şubă căptuşită cu blănuri preţioase, broboade moi  şi călduroase ca sânul mamei. Ce bogată deveni ea cu atâtea daruri minunate ! Şi, pe lângă toate acestea, Moş Ger îi dădu un sarafan albastru, brodat cu fir de argint şi cu perle. Când tânăra  l-a pus pe ea,  era atât de frumoasă că până şi soarele îi zâmbi.

                    Când fata moşului s-a întors acasă, mama vitregă cocea colaci pentru pomana mortului.

                    „Du-te moşule în câmp şi adu trupul fetei tale ca s-o înmormântă.”

                    Când omul ieşi din casă câinele dădu vesel din coadă şi zise:
                    -Ham-ham! Ham-ham! Fata moşului e pe drum spre casă şi e mai frumoasă şi mai fericită ca niciodată, iar fata babei se face din ce în ce  mai rea şi mai urâtă.”

                    „Taci, animal prost!” strigă baba şi lovi micul câine. „Ţine un colac şi spune : Fata babei se va mărita curând iar fata moşului va fi înmormântată ”.

                    Dar câinele mâncă colacul şi spuse din nou:

                    „Ham-ham! Ham-Ham! ! Fata moşului e pe drum spre casă şi e mai frumoasă şi mai fericită ca niciodată, iar fata babei se face din ce în ce  mai rea şi mai urâtă.”

                    Baba se înfurie pe câine, şi îl bătu din nou,dar în ciuda bătăii, câinele repeta aceleaşi vorbe la nesfârşit.

                    Cineva deschise poarta şi voci se auziră afară. Baba se uită pe fereastră şi rămase înmărmurită: fata moşului arăta ca o prinţesă, strălucitoare şi fericită în hainele sale frumoase şi lângă ea moşul se opintea să care un cufăr foarte mare şi greu.

                    Să crape baba de invidie când văzu minunăţiile primite de fata moşului ! Aşa că ce gândi ?

                    „Moşule! strigă baba grăbită, înhamă cei mai buni cai la cea mai bună sanie şi condu-o pe fiica mea în acelaşi loc pe cîmp!”

                    Bătrânul se supuse, o duse şi o lăsă pe fata babei singură în acelaşi loc.

                    Moş Ger era şi el acolo şi îşi studia cu atenţie noul  oaspete.

                    „Eşti bine, fată frumoasă ?” întrebă suveranul cu nasul roşu.

                    „Lasă-mă în pace !”, spuse cu răutate fata ;„nu vezi că picioarele şi mâinile mele sunt ţepene de frig?”

                    Moş Ger continuă să trosnească şi să-i pună întrebări un timp, dar obţinând numai răspunsuri nepoliticoase s-a supărat şi a îngheţat-o pe fată până a murit.

                    În timpul acesta, în faţa izbei babei, câinele lătra:

                    „Ham-ham! Ham-ham! Fata moşului se va mărita în curând iar fata babei va fi îngropată!”

                    „Nu vorbi prostii. Aici e o prăjitură; mănânc-o şi spune: fata babei e îmbrăcată în aur şi argint.”

                    Dar când s-a auzit zgomot în curte, baba a fugit să deschidă poarta şi a văzut că micul câine spusese adevărul.  Fata ei zăcea fără suflare în sania cea frumoasă. A sărutat buzele ţepene şi îngheţate ale fetei sale şi şi-a plâns soarta cea crudă, înţelegând că propria ei răutate i-a dus copilul la pieire.

                                        poveste populară rusă

---

                   

Călător prin Rusia

                                    

       Rusia  este cea mai mare ţară din lume. Ea  se întinde pe două continente: Europa şi Asia. La Nord se învecinează cu Oceanul Arctic, la vest  cu Marea Baltică, iar la est cu Oceanul Pacific. Pe lângă ruşi, aici trăiesc numeroase alte grupuri etnice cum sunt tătarii, uzbecii, tadjikii, cazacii, turcii şi nu numai.

        Relieful

        Este foarte variat, cu câmpii întinse, văi şi munţi. Lanţul munţilor Urali constituie graniţa verticală  atât între Rusia şi Europa, cât şi între Rusia şi Asia.

        În Rusia  se află cel mai lung fluviu din Europa –Volga şi cea mai  mare rezervă de apă dulce din Europa – lacul Baikal.

        În partea de nord se află regiunea Siberiei, un loc cu  climă foarte rece şi  solul aproape în permanenţă îngheţat, cu vegetaţie rară, formată  mai mult din muşchi şi licheni. Aceasta este tundra. Aici trăiesc foarte mulţi reni. Se circulă în troikă, o sanie trasă de 3 cai. Tot aici se află cea mai lungă cale ferată din lume, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea.

        Mai jos de această regiune foarte aridă  se află o pătură de conifere, taigaua, în care se adăpostesc o mulţime de animale întâlnite şi în ţara noastră ca lupul, capra sălbatică, iepurele, veveriţa şi chiar fiorosul tigru siberian. În sud se află stepa, o mare întindere de iarbă.

        Rusia pe vremea ţarilor

       „Ţar”  este numele dat vechilor împăraţi ai Rusiei. Ţarina este soţia ţarului, împărăteasa, iar ţareviciul este titlul dat fiul acestora.

      Primul ţar rus se numea Ivan cel Groaznic şi a domnit în secolul al XVI-lea. El  este cel care a anexat Siberia la Imperiul Rus. Nu ţi-ai dori să călătoreşti în timp ca să trăieşti în epoca acestuia, cunoscută ca o epocă a terorii.

                                                                  Petru cel Mare
       Petru cel Mare este unul dintre cei mai faimoşi  ţari ruşi. El a domnit în secolul al XVII-lea şi a construit oraşul Sankt Petersburg care a devenit capitala Imperiului Rus. În  secolul al  XVIII-lea  avem  o ţarină,  Ecaterina a II-a, rămasă în istorie cu numele de Ecaterina cea Mare şi care a reformat din temelii statul rus. Numele său adevărat este Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst şi a fost soţia ţarului Petru al III-lea, pe care l-a înlăturat de la tron în 1762, proclamându-se suverană unică şi absolută a întregii Rusii.

        Ultimul  ţar a fost Nicolae al II-lea. Acesta din urmă a fost forţat să abdice la începutul secolului XX, urmare a Revoluţiei din 1917 şi asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolşevici (comuniştii ruşi).                                                                     Moartea acestora a lăsat în urmă un mister, trupul  lui Alexei şi al uneia dintre prinţese, Anastasia,  nefiind găsite o lungă perioadă de timp,  ceea ce a făcut să circule credinţa că aceştia ar fi supravieţuit masacrului.

                                                                  Prinţesa Anastasia
       De-a lungul timpului, multe persoane au încercat să-şi asume identitatea prinţesei Anastasia, cele mai cunoscute fiind Anna Anderson, care a declarat că a fost salvată de un soldat bolşevic îndrăgostit de ea  cu care s-ar fi căsătorit. În 1938 a intentat un proces supravieţuitorilor familiei Romanov, care s-a terminat în favoarea ei în 1968. După moartea acesteia, testele ADN au dovedit însă că adevărata ei identitateera alta.

        Cea de a doua, Eugenia Smith şi-a publicat în 1950 o biografie pretinzând că este Marea Ducesă Anastasia. A devenit celebră în 1963, când revista Life i-a consacrat un articol. S-a dovedit că era născută în Bucovina în 1899 şi a emigrat în SUA în 1929. A inventat o poveste potrivit căreia toate fiicele ţarului şi chiar împărăteasa ar fi supravieţuit masacrului şi  ar fi fugit din Rusia într-o maşină, apoi ar fi traversat Pacificul pentru a ajunge în America. Nu a fost niciodată recunoscută de familia Romanov. Cu toate acestea, a fost extrem de abilă în a-şi ascunde adevărata identitate, iar după moarte a fost înmormântată cu titlul de Mare Ducesă şi a dorit să fie incinerată pentru a nu putea fi identificată cu ajutorul testelor ADN. Adevărul a ieşit însă la iveală şi în privinţa acesteia.

        Tema supravieţuirii prinţesei Anastasia a fost îndelung folosită în literatură şi cinematografie, fiind cunoscute filmele în care Ingrid Bergman  în 1956 îi dă viaţă personajului Ana Anderson, mai recentul ”Anastasia: the mistery of Anna” - SUA 1986, cu Olivia de Havilland şi Ami Irving în rolurile principale şi filmul de animaţie Anastasia din 1997.

        De perioada domniei ultimului ţar este legat un personaj misterios numit  Rasputin. A avut o mare influenţă asupra ţarului şi ţarinei, fiind considerat de către aceştia ultima speranţă a fiului lor, ţareviciul Alexei, bolnav de hemofilie. A fost asasinat de apropiaţi ai ţarului, care au considerat că influenţa lui asupra acestuia este periculoasă pentru imperiu.

        După revoluţie,  Rusia a devenit republică, fiind condusă de un preşedinte. Imperiul rus şi-a luat atunci numele de Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS). Rusia este prima ţară care a dat semnalul ruperii de comunism sub conducerea preşedintelui Mihail Gorbaciov (1985 - 1991). În 1990 mai multe ţări din uniune şi-au câştigat independenţa, iar ceea ce a rămas din fosta Uniune Sovietică a luat numele de Federaţia Rusă.

        Aşezări urbane

        În Rusia se află oraşe remarcabile, ca Moscova sau Sankt Petersburg, vechea capitală construită de  ţarul Petru cel Mare.

      Moscova este capitala Rusiei şi cel mai mare oraş din Rusia. Este situată  în centrul părţii europene a Rusiei. Oraşul este atestat documentar de la jumătatea secolului al XII-lea şi  a fost capitala imperiului din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea, când Petru cel Mare a stabilit capitala la Sankt Petersburg. După revoluţia din 1917, Moscova a redevenit capitală, de data asta a URSS-ului. 

Moscova -vedere spre Kremlin

        În centrul Moscovei se află Kremlinul. Kremlinul desemnează centrul fortificat al unui oraş. Mai multe oraşe ruseşti au astfel de cartiere, dar cel mai cunoscut este cel de la Moscova. Este ridicat în evul mediu, construcţia de cărămidă roşie are 19 turnuri, cel mai impunător fiind Turnul cu clopot care datează din 1586 . Kremlinul adăposteşte, printre altele, Arsenalul, Mausoleul lui Lenin, Palatul Terem. Pe o latură a Kremlinului se află Piaţa Roşie,  cu Biserica Sfântul Vasile, unul din cele mai frumoase monumente din Rusia. Cea de a doua latură este mărginită de grădina ţarului Alexandru, iar cea de a treia de fluviul Moscova. Prima construcţie a Kremlinului a fost realizată în anul 1156, din lemn, iar în secolul al XV-lea a fost reconstruit la iniţiativa ţarului Ivan al III-lea, care a adus cei mai renumiţi arhitecţi italieni pentru a realiza o construcţie somptuoasă care să-i servească drept reşedinţă.

        Metroul din Moscova, a cărui construcţie a început în anul 1930 este remarcabil prin staţiile sale cu ornamete sculptate foarte bogate.Ca şi flux de călători, este al doilea din lume, după cel din Tokyo.

        Sankt Petersburg este  al doilea oraş ca mărime din Rusia. A fost construit de Petru cel Mare în urmă cu 300 de ani. Este un oraş impunător, cu numeroase palate şi biserici. Traversat de canalele râului Neva, este un fel de Veneţie a Nordului .

        Şi-a schimbat numele de mai multe ori. La începutul secolului XX s-a numit Petrograd, apoi Leningrad,  în cinstea tatălui revoluţiei ruse, Ivan Ilici Lenin. Abia în 1991 oraşul şi-a reluat vechiul nume.

Sankt Petersburg - Neva

      Calea ferată transsiberiană este cea mai lungă din lume, cu un traseu de aproape 10.000 de km, care începe la Sankt Petersburg şi se termină la Vladivostok. Distanţa de la Moscova la Vladivostok se parcurge în 8 zile. La construcţia acesteia s-au folosit mai mult deţinuţi. Construcţia a început în  anul 1891, în timpul ţarului Alexandru al III-lea şi a fost terminată în 1913, înaintea izbucnirii primului război mondial. Condiţiile de muncă erau foarte grele, muncitorii fiind nevoiţi să suporte condiţii de climă extreme.

        Lemnul  pentru şine a fost importat din Norvegia, cel local fiind mult prea umed. Prima şină a fost construită în 1891, iar în 1901 se putea deja călători de la Moscova la Vladivostok.

        Una dintre cele mai frumoase opriri ale Transsiberianului este cea de lângă lacul Baikal.

                                               Transsiberianul

        Locuinţa tradiţională poartă denumirea de izba şi este o casă ţărănească din bârne, de obicei cu o singură cameră, cu un cuptor mare pe lemne. În rusă, „izba” înseamnă cameră încălzită.

Locuinţă tradiţională

        În trecut, tăranii din Rusia erau numiţi şerbi. Aparţineau boierilor şi trăiau pe pământurile acestora, neavând voie să le părăsească. Deseori copiii acestora erau separaţi de părinţi şi vânduţi. Rusia a fost ultima ţară din Europa care a abolit sclavia în 1861. 

        Rusia este şi ţara marilor artişti. Mari poeţi şi scriitori ca Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Puşkin, Cehov, mari pictori precum Kandinski , Aivazovski, Serov, compozitori precum Prokofiev... Multe din poveştile pentru copii pe care le ştiţi provin din Rusia (Bucle de aur, Turtiţa fermecată, Petrică şi lupul…).

         La şcoală  copiii învaţă  un alfabet cu totul diferit de actualul nostru alfabet, dar care a fost într-o vreme folosit şi la noi, mai ales în cărţile vechi bisericeşti, alfabetul chirilic. La originea acestuia stă alfabetul vechi grecesc.

        Multe obiecte decorative sunt fabricate în Rusia. De pildă păpuşile Matrioşka, Ele simbolizează fericirea în familie şi reprezintă mama şi copiii săi.  Matrioşka „s-a născut” în 1890  într-un atelier de jucării din Moscova. Este un fel de ou din lemn, pe care este pictată o femeie şi care se deschide la jumătate, înăuntrul lui fiind o altă Matrioşka, mai mică. Şi tot aşa, până la ultimul ou, care este întreg. De obicei, Matrioşka este formată din trei până la opt păpuşi.

                                                                   Matrioşka

      Personaje din  viaţa şi cărţile copiilor ruşi:

        Ded Moroz ( Moş Gerilă) are o ţinută similară lui Moş Crăciun şi este însoţit de Fata zăpezii (Snegurotcha).  Spre deosebire de Moş Crăcin,  Moş Gerilă rus vine într-o sanie trasă de un cal . Se spune că în trecut el a fost un vrăjitor crud care răpea copiii şi cerea daruri pentru răscumpăraerea lor, iar acum, pentru a-şi repara greşelile din trecut, le împarte cadouri.

      Baba Yaga este o vrăjitoare care zboară într-o piuă fermecată , vâslind prin aer cu mătura, un fel de Muma Pădurii sau Baba Cloanţa din basmele noastre. Deseori este reprezentată ca trăind într-o casă fără ferestre, aşezată pe picioare  de găină, în adâncul pădurii. Gardul care o înconjoară este construit din oseminte umane iar vrăjitoarea  foloseşte cranii umane pe post de felinare.

        Uşa casei sale are o clanţă făcută din mâini de om, iar o gură plină cu dinţi ascuţiţi serveşte drept lacăt.

        În cele mai multe poveşti Baba Yaga  este înfăţişată ca o femeie bătrână, urâtă şi crudă care mănâncă oameni, mai ales copii. Există însă şi poveşti în care aceasta ajută eroul, adăpostindu-l, dându-i sfaturi bune sau obiecte cu puteri magice.
        Ca şi asiaticii din Extremul Orient, ruşii sunt mari băutori de ceai. Ceaiul a fost introdus în Rusia în secolul al XVII-lea prin teritoriul mongolez şi era folosit de aristocrati ca medicament, îndulcit cu miere. Ceaiul rusesc se prepară într-un vas special, numit samovar, o invenţie pur rusească, devenită un simbol al ospitalităţii si bunăstării familiale.

                                                          Samovar
        Dacă vreţi să intraţi în atmosfera Rusiei ţariste vă recomand romanul "Focul de Gheaţă" de Kai Meyer.  Acţiunea se petrece în anul 1893, în timpul domniei ţarului Alexandru al III-lea (1881 -1894), tatăl ultimului ţar, Nicolae al II-lea. Personaje fantastice ca Moş Vifor, Crăiasa Zăpezii  şi Tamsin, magiciana cuvintelor, îşi întretaie paşii cu cei ai unor oameni obişnuiţi ca Maus, o orfană care lucrează la curăţenie într-un mare hotel de pe bulevardul Neva şi cu agenţii poliţiei secrete a ţarului. Este exploatată spaima ţarului de a nu fi asasinat de  mişcarea nihilistă, spaimă reală ce-şi are originea în moartea violentă a tatălui său, ţarul Alexandru al II-lea. De altfel datele istorice consemnează faptul că în timpul domniei acestuia, poliţia dobândise puteri sporite, viaţa oamenilor fiind atent supravegheată de agenţi speciali aflaţi sub conducerea unui Căpitan Civil, cenzura a fost înăsprită,  iar învăţământul superior a fost adus sub controlul direct al statului, studenţii fiind primii suspectaţi de răspândirea ideilor nihiliste, care se opuneau regimului politic existent.
       Categoria de vârstă: 10 - 14 ani.

                          
                                                  

                              Kai-Meyer-Focul-de-gheaţă
        Despre asasinarea ţarului Alexandru al II-lea şi despre mişcarea nihilistă, un articol interesant, ceva mai complex:CLIC
         Această fişă în format pdf:aici

      

Rezumat:

Limbă oficială –rusa

Capitala Moscova

Suprafaţă- 17.075.400 km pătraţi

Populaţie -142.000.000 locuitori

Monedă – rubla

                                Sursa foto: wikimedia commons

Ursul, câinele şi pisica

     

  A fost odată un ţăran care avea un câine harnic. Era un paznic de nădejde şi nici un hoţ nu îndrăznea să se apropie de gospodăria stăpânului său.

        Dar vremea a trecut iar câinele a îmbătrânit. Văzul şi auzul îi slăbiseră într-atât că nici un hoţ nu se mai temea să se apropie de hambarele ţăranului, iar vulpile se înfruptau netulburate din puii şi găinile acestuia. Nemaifiindu-i folositor, ţăranul n-a mai vrut să-l hrănească şi l-a alungat de la fermă. Câinele a fugit în pădure şi s-a culcat sub un copac aşteptându-şi resemnat moartea.

        Pe neaşteptate, un urs sosi acolo şi îl întrebă:

        - De ce lâncezeşti aici, câine?

        -Mor de foame, îi răspunse câinele. Aici m-a adus judecata strâmbă a oamenilor. Cât timp am fost zdravăn, m-au hrănit şi mi-au dat să beau, dar când bătrâneţea m-a lăsat fără puteri, m-au aruncat pur şi simplu din curte.

        - Bine câine, nu-ţi mai plânge de milă, vom găsi noi o soluţie. Hai cu mine şi vei vedea că  eu te voi răsfăţa !

        Şi plecară împreună. Pe drum s-au întâlnit cu un cal.

        -Priveşte-mă cu atenţie, spuse ursul către câine şi începu să  scurme pământul cu labele.

        -Câine, câine !

        -Ce-i ?

        -Uită-te la ochii mei. Nu-i aşa că sunt roşii de furie ?

        -Da, ursule, ochii tăi sunt roşii!

        Ursul continuă să scormonească pământul pentru a arăta şi mai fioros.

        -Câine, câine, nu-i aşa că blana mea s-a zbârlit de furie ?

        - Sigur că s-a zbârlit, ursule !

        -Câine, câine, coada mea s-a încordat de furie?

        -Da, s-a ridicat !

        Atunci, furios nevoie mare, ursul a  sărit pe cal, l-a prins de o coapsă şi l-a trântit la pământ. Apoi l-a sfâşiat cu ghearele sale ascuţite şi i-a spus câinelui:

        - Iată, frate, acum ai mâncare câtă vrei. Când se termină, vino să 
mă vezi !

        Având hrană din belşug, câinele prinse din nou gustul vieţii şi nu mai regreta că ajunsese să trăiască în sălbăticie. Dar când mâncarea se termină, gândurile negre începură să-i dea din nou târcoale şi începu să tânjească din nou după viaţa de la fermă. Şi atunci îşi aminti de urs şi se grăbi să-l caute.

        -Ce necaz ai frate?l-a întrebat acesta de cum l-a văzut.

        -Mi s-a terminat mâncarea  şi simt că mor de foame !

        Ursul a stat puţin pe gânduri, după care i-a spus câinelui:

         -Nu trebuie să plângi şi nici să posteşti. Am eu un plan ca să-ţi redobândeşti locul tău la fermă. Ştii că femeile din sat au plecat să strângă recolta. Să mergem la câmp, iar eu mă voi apropia  de locul în care stăpâna ta a lăsat copilul şi-l voi voi răpi. Tu vei alerga pe urmele mele, vei lua copilul şi-l vei reda mamei lui. Când vor vedea aceasta, stăpânii tăi te vor primi din nou şi vei trăi la fel ca înainte.

        Odată stabilit planul, cei doi tovarăşi l-au pus în aplicare. Ursul s-a apropiat încetişor şi a răpit  copilul care dormea liniştit în coşuleţul său. Acesta s-a trezit şi a început să urle, iar femeile au pornit în urmărirea ursului. În zadar. Într-un târziu au renunţat la urmărire. Mama plângea, neputându-şi potoli disperarea.

         Venind de nu se ştie unde, câinele porni în urmărirea ursului, recuperă copilul şi îl aduse mamei sale.

        -Priviţi, spuneau femeile, câinele acesta bătrân a salvat copilul!

        Mama era acum fericită.

        -De azi înainte, spuse ea, pentru nimic în lume nu mă voi mai despărţi de acest câine!

        Şi aduse câinele acasă, îi turnă lapte în castron şi îi dădu şi un codru de pâine să mănânce. Apoi îi spuse bărbatului său:

        -Să nu mai goneşti vreodată bătrânul nostru câine. Trebuie să-l îngrijim şi să-l hrănim. El ne-a salvat copilul din ghearele unui urs fioros. Şi tu, care  spuneai că nu mai are putere!

         Câinele îşi reluă traiul său obişnuit şi chiar se îngrăşă, atât de bine trăia.

        -Fie ca Domnul să aibă în grija sa pe urs, îşi spunea el, căci de la grea soartă m-a salvat!

        Într-o zi, tăranul organiză o petrecere. Profitând de această ocazie, ursul veni în vizită la prietenul său, câinele.

        -Salut, câine, ce mai faci ? Mai ai probleme cu stăpânii?

        -Domnul fie binecuvântat! răspunse câinele. Traiul meu este  îmbelşugat acum. Îmi permiţi să te ospătez şi eu o dată ?

        -De ce nu, răspunse ursul.

        -Hai cu mine la izbă. Stăpânii mei dau o petrecere şi nu vor vedea că   eşti acolo. Te voi ascunde sub un ţol şi îţi voi aduce ceva bun de mâncare.

        După cum s-au înţeles au plecat împreună şi au intrat în izbă. Câinele a văzut că stăpânii şi invitaţii lor erau complet beţi, aşa că i-a dat prietenului sau să mănânce şi să bea pe săturate. Ursul bău pahar după pahar, până îşi pierdu şi el minţile. Şi când invitaţii ţăranului începură să cânte, ursul simţi şi el nevoia să cânte. Câinele însă îl preveni:

        -Nu face asta, vei avea necazuri !

        Dar ursul nu vru să asculte sfatul prietenului său. Şi, cu o voce puternică, el începu să cânte pe limba lui. Auzind urletele ursului, invitaţii au pus mâna pe topoare şi au sărit pe el. Săracul,abia a, reuşit să scape, mai mult mort decât viu.

        Ţăranul avea şi o pisică. Această pisică era atât de bătrână încât nu mai putea să vâneze şoarecii şi făcea numai prostii: de câte ori sărea, spărgea câte ceva sau vărsa carafa cu vin. Aşa că ţăranul o alungă. Câinele văzu nefericirea pisicii, care ajunsese la fel de înfometată precum fusese el pe vremuri, aşa că începu să-i aducă pe furiş pâine şi carne. Dar stăpâna băgă de seamă şi-l certă.

        Trei zile mai târziu, câinele ieşi din curtea fermei şi întâlni pisica, aproape moartă.

        -Ce ai, pisică?

        -Mor de foame. Până acum doar tu m-ai hrănit.

        Se gândi câinele cât se gândi şi apoi spuse:

        -Vino cu mine!

        Şi porniră împreună la drum. Câinele văzu un cal, se apropie de el şi începu să scurme pământul cu picioarele pentru a-şi arăta furia.

        -Pisică, pisică, nu-i aşa că ochii mei sunt roşii ?

        -În nici un caz, spuse pisica.

        -Nu e bine, trebuie să-mi spui că sunt roşii acum !

        - Dacă vrei tu, sunt roşii ! spuse pisica.

        -Pisică, pisică, blana mea s-a zbârlit de furie ?

        -Nu, nu s-a zbârlit.

        -Nu e bine, spune-mi că s-a zbârlit !

        -Bine, fie, s-a zbârlit!

        -Pisică, pisică, coada mea s-a încordat de furie ?

        -Nu, nu s-a încordat !

        -Nu e bine, trebuie să-mi spui că s-a încordat !

        -Bine, dacă vrei tu, s-a încordat !

        Convins că este destul de furios şi de puternic, câinele se repezi la cal. Dar acesta îl lovi cu copita şi îl lăsă fără suflare. Atunci pisica se apropie de câine şi îi spuse:

        -Iată acum  adevărul: ochii tăi sunt roşii de sânge, blana ta este năclăită de noroi, iar coada ta este ţeapănă. Adio, frate câine! Prostia ta ne-a condamnat la moarte pe amândoi!

                                                        poveste populară rusă

Ploaie de primăvară

Tehnici de pictură

                                     

    Materiale

- coli de hârtie

- paie, seringi, vaporizator, pistol cu apă, etc...

- cerneluri sau acuarele foarte lichide

   Suflare:

    Cu ajutorul unui pai suflăm pete de culoare pe coala de hârtie.  Apoi  dirijăm petele cu paiul. Sau putem pune nişte pete de culoare direct pe hârtie şi  suflăm deasupra lor cu ajutorul paiului pentru a le împrăştia.

   Proiectare (împroşcare):

    Proiectăm culorile pe hârtie cu ajutorul unei seringi, vaporizator sau pistolet. La orizontală, ele se întâlnesc, se amestecă, se confundă. În plan vertical ele picură şi se amestecă.

    Sfatul lui Cat: Ora de pictură nu trebuie să dea dureri de cap părinţilor. Aşa că nu uita să protejezi spaţiul de lucru cu o folie de plastic şi hainele cu un şorţuleţ ! 
    Iată ce am lucrat cu copiii: 
                               Tema - Ploaie de primăvară

                       

                                   Distracţie plăcută !

Puişorii

Căţel

Vulpiţa

                                       

                                 

Povestea calendarului evreilor

       S-a întâmplat demult, atât de demult încât nimeni nu-şi mai aminteşte acele vremuri. Nu exista nimic nicăieri. Era doar un neant fără început şi fără sfârşit.  Dumnezeu domnea peste acest neant. Nu puteai să-l vezi,  să-l simţi,  să-l auzi sau să-l atingi. Şi apoi într-o zi, Dumnezeu s-a hotărât să creeze lumea. Şi totul s-a schimbat : erau lucruri de văzut, de mirosit, de auzit şi de pipăit.    Dumnezeu şi-a contemplat opera, dar nu i-a plăcut. A hotărât atunci să distrugă tot ce a construit şi să o ia de la început.A făcut asta de multe ori, fără să fie vreodată mulţumit. Apoi, ridicându-şi mâinile în aer, a creat la dreapta sa Cerul şi la stânga sa, Pământul. De data aceasta reuşise. Era cea mai bună dintre lumile create până atunci !  

        Dar Creaţia Sa era încă departe de final. Pământul era  gol, trist  şi sumbru,  acoperit de mări adânci şi munţi neprietenoşi. El suspina…  Într-un târziu se hotărî  să  vorbească cu Dumnezeu :

        - Doamne, tu m-ai abandonat.  Ai păstrat Cerul aproape de tine, dar pe mine m-ai alungat. Am rămas singur, cu pietre negre şi ape îngheţate, departe de tine !

        Dumnezeu fu mirat de vorbele Pământului şi căzu pe gânduri. Apoi spuse :

        - Pământule, departe de mine gândul de a te face să suferi. Şi cred că ştiu cum să te ajut. Peste puţin timp, vei vedea pe suprafaţa ta flori şi copaci, iarbă şi multe alte plante. Vei răspândi mii de parfumuri şi vei hrăni oamenii şi animalele. Vei auzi râsul copiilor lor şi le vei oferi adăpost.

        Datorită acestor vorbe, Pământul s-a liniştit.  Dumnezeu a creat apoi Soarele şi Luna. De la sosirea lor, lumea întreagă s-a umplut de lumină. Soarele şi Luna aveau aceeaşi mărime şi străluceau cu aceeaşi putere în acelaşi   timp. Aveau aceleaşi drepturi. Se alternau deasupra Pământului şi graţie veghei şi somnului lor, oamenii puteau să măsoare  scurgerea timpului pe Pământ.

        Totul ar fi fost  cum nu se poate de bine, dacă Luna ar fi fost mulţumită de soarta sa. Din nefericire, ea hotărî să se plângă Creatorului, aşa cum Pământul o făcuse înaintea sa. Era sigură că  dacă Dumnezeu ascultase ruga Pământului, o va asculta şi pe a sa:

        - Doamne, de ce Soarele luminează la fel ca mine ? Tu ne-ai dat aceeaşi putere şi aceeaşi mărime. Cum să ne deosebească oamenii ?

        Dumnezeu fu puţin surprins de vorbele Lunii şi rămase pe gânduri. După câteva clipe, o întrebă :

        - Şi ce vrei de la mine ?  Vrei cumva mai multă strălucire ?

        -Nu, răspunse Luna cu viclenie. Dar ar trebui ca tu să  mai iei un pic din lumina soarelui, căci oamenii nu au nevoie de atâta lumină.

        Dumnezeu s-a întristat. Pusese atâta dragoste în crearea acestei lumi şi iată că gelozia a apăruse deja. Se temea că dacă nu va găsi repede o soluţie, opera sa va fi distrusă. S-a întors către Lună şi i-a spus:

        - Ai dreptate, Lună. Nu poate fi egalitate între tine şi Soare. Am să transform o parte din tine în miliarde de stele şi strălucirea ta se va pierde în scânteierea lor . Şi  pentru că tu râvneşti la lumina Soarelui, vei primi   de acum înainte lumina de la el. Pentru că ai fost nedreaptă cu Pământul, vei rămâne în umbra lui de fiecare dată când el va trece pe lângă tine.

         Odată aceste cuvinte rostite, Luna începu să se micşoreze şi lumina sa păli. Stelele scânteiau. Pământul îi arunca umbra sa,  iar Soarele o învăluia într-o lumină palidă.  Luna începu să plângă şi între două suspine  spuse :

        - Iartă-mi orgoliul, Doamne ! Nu mă părăsi.

        Dumnezeu spuse:

        - Nu pot să-mi retrag cuvintele,  dar pot să-ţi acord cel puţin consolarea de a şti că niciodată stelele nu te vor abandona. Ele vor rămâne în suita ta şi Evreii vor număra după tine zilele, săptămânile şi lunile. Plecând de la stele, ei vor afla începutul şi sfârşitul fiecărei zile.

        De atunci,  stelele însoţesc Luna şi Evreii îşi potrivesc calendarul după ciclurile acesteia.  Ei îşi încep ziua  în momentul în care primele trei stele apar pe cer.  Atunci când faţa Lunii începe să crească, ei recită în lumina sa rugăciunea lor specială . Luna atinge apoi plinătatea sa şi iese  fericită din umbra pământului , uitând de vechea sa greşeală.

sursa: Le contes pour enfant du monde