LA MULŢI ANI !

Fulgi de nea şi steluţe

Aşteptându-l pe Moş Crăciun, copiii s-au jucat pe calculator cu propriile fotografii şi le-au decupat în forme asortate acestei perioade.

Oul de aur

                     

            O poveste din Panchatantra, care ne demonstrează că prostia este cauza tuturor nenorocirilor.O variantă a  a acestei poveşti moralizatoare o întâlnim la Esop (Găina cu ouă de aur - o găsiţi în articolele din luna iunie).

            A fost odată un fermier leneş şi sărac pe nume Bansi. Nevasta sa l-a rugat să meargă la muncă într-un alt sat, ca să câştige nişte bani, pentru a avea un trai mai bun, dar n-a ascultat-o. Curând au rămas fără nici un ban.

            Într-o zi  acesta a mers în junglă ca să taie nişte copaci. Acolo a găsit o gâscă rănită, pe care a adus-o acasă  şi a îngrijit-o cu toată atenţia. Gâsca a fost atât de mulţumită încât s-a gândit să-l răsplătească pe fermier într-un fel.

            Aşa că într-o dimineaţă gâsca a făcut un ou. Dar acesta nu era un ou obişnuit, ci unul cu totul  şi cu totul de aur. Când Bansi a venit să hrănească gâsca, a văzut oul de aur şi şi-a strigat bucuros nevasta.

            Bansi merse apoi la piaţă, vându oul şi cumpără lucruri pentru familia sa. Gâsca începu să facă un ou în fiecare zi, iar curând familia fermierului deveni foarte bogată.

            Într-o zi, o ideee ticăloasă îi trecu prin minte lui Bansi: de ce să aştepte să primească un ou pe zi, când ar putea să taie gâsca şi să capete totul deodată, devenind bogat într-o singură zi?

            Aşa că omorî gâsca şi-i despică burta. Dar nu găsi nici un ou înăuntru. Din cauza lăcomiei îşi pierduse gâsca magică şi ouăle de aur ale acesteia.

      

sursa imaginii: http://www.picgifs.com/clip-art/farm/geese/clip-art-geese-069461.jpg

Te uită cum ninge decembre...

Zmeul

      Pentru săptămâna aceasta, o  adaptare a unei fabule de Ivan Andreevici Krîlov (1769-1844), o frumoasă pledoarie despre libertate.

          Din înaltul cerului, un zmeu râdea de un fluturaş:

          - Se spune că eu îţi semăn, dar uite ce sus zbor eu, în timp ce tu stai mereu aproape de pământ. Din înălţimea cerului, unde  mă aflu eu, tu arăţi ca un punct minuscul. Sunt sigur că eşti invidios pe zborul meu semeţ şi că visezi să fii în locul meu !

          - Invidios ? Nici vorbă, spuse fluturele. E adevărat că eu nu zbor atât de sus, dar zbor unde vreau. Nu sunt ca tine, legat de o sfoară, la dispoziţia unui stăpân care te ghidează. Aşa o viaţă, prietene, nu este nici pe departe  fericită. Dumnezeu să mă ferească de şnurul tău !

sursa imaginii:http://openclipart.org

Pescăruşul râzător

Aspect

Pasăre acvatică elegantă, cu penaj alb, cu spatele şi aripile gri-argintii. Extremităţile aripilor sunt brun închis sau negru.  În timpul iernii, capul  este alb cu două dungi negre difuze care traversează calota. În timpul sezonului nupţial (primăvara şi vara) poartă însă pe cap un capişon brun închis sau negru.

Are o lungime de circa 38 cm, greutatea – în jur de 300 gr, iar anvergura aripilor de 1 m.  Ciocul este scurt şi încovoiat, roşu cu o pată neagră pe vârf, picioarele sunt  roşiatice, iar ochii sunt închişi.  Numele se datorează sunetelor pe care le scoate, care dau impresia că râde.

Habitat

Pescăruşul râzător este întâlnit pe întregul continent european şi pe cel asiatic, din Islanda până în Mongolia. De asemenea, îl întâlnim în America de Nord. Trăiesc deci în zonele temperate şi reci, pe mare sau pe fluviile mai mari în apropiere de coastă. Se strâng în grupuri pentru a pleca în căutarea hranei. Are o mare putere de adaptabilitate şi nu se teme să coabiteze cu omul, aşa că s-a instalat şi în oraşe. Pescăruşul râzător este o specie în continuă expansiune, colonizând încet-încet noi ţări aflate în zona temperată a globului.

Hrană

 Este omnivor, hrana lui fiind foarte variată: peşti de mici dimensiuni sau  peşti bolnavi, nevertebrate marine, insecte acvatice sau terestre, râme,  şoareci, dar şi seminţe, fructe şi deşeuri menajere. Sunt deci un fel de „sanitari” ai ecosistemului. Se poate hrăni şi din zbor.

Cuibărit

Cuibăreşte în grupuri mici sau în colonii mari, de până la 1000 de cupluri, în locuri mlăştinoase, de-a lungul cursurilor de apă sau chiar pe câmp.  Cuiburile se află la o distanţă de aproximativ 5 m unul de altul.

Femela depune la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai 2-3 ouă de culoare brun-verzuie pe care le cloceşte 22-26 de zile. Puii rămân în cuib  o săptămână, apoi prind curaj şi îl părăsesc, rămânând însă în apropierea acestuia până la 32-35 de zile. Abia atunci părăsesc cuibul definitiv. Maturitatea sexuală o ating  la vârsta de doi ani.

      Galerie  foto:

                 http://www.jbnature.com/oiseaux/larides/mouetterieuse

       Origami: 

                 http://www.chine-culture.com/origami/ciel-mouette.php

      

E încă toamnă...

     
      
Deşi copiii se gândesc deja la cadourile de Crăciun şi la reprize de înot în zăpadă, toamna nu dă semne că ar vrea să ne părăsească. Azi dimineaţă m-am bucurat de lumina caldă a soarelui şi am făcut câteva fotografii din balcon.

Negustorul şi papagalul

Un bogat negustor din Bagdad avea într-o colivie aurită un papagal pe care îl îndrăgea nespus de mult. Într-o zi, în timp ce se pregătea să plece într-o călătorie de afaceri în India îl întrebă:

          - Mă voi duce în ţara în care te-ai născut. Vrei să le transmit vreun mesaj fraţilor tăi ?

          - Da, răspunse papagalul. Spune-le că fratele lor din Bagdad îi salută din colivia lui aurită.

          Negustorul s-a ţinut de cuvânt. Ajuns în India, s-a dus în pădure, a căutat copacul cu papagali şi le-a transmis acestora mesajul. Dar nu mică i-a fost mirarea să vadă chiar în acel moment un papagal căzând din copac, mort de-a binelea. Asta l-a tulburat profund şi întors acasă, n-a îndrăznit să-i adreseze vreun cuvânt papagalului său timp de mai multe zile. Dar curând acesta îl întrebă: Făcuse oare comisionul? Ce răspuns primise ?

          Negustorul fu nevoit atunci să-i povestească totul.

          În clipa în care acesta îşi termină povestirea, papagalul căzu la rândul său mort în colivie. Negustorul îl scoase, îl mângâie, dar pasărea era ţeapănă ca o bucată de lemn.

          Întristat, negustorul îl aşeză pe marginea ferestrei cu gândul să-l îngroape mai târziu. În acel moment însă papagalul său învie şi zbură către un copac din vecinătate. De acolo, îi spuse fostului său stăpân:

          -Vezi, fraţii mei mi-au transmis prin glasul tău mijlocul prin care mă pot elibera. Acum voi pleca să mă întâlnesc cu ei, pentru că am scăpat din colivia mea aurită.

                                     

                                                          după o poveste persană

sursa imaginii: openclipart.org

          

Sfârşit de toamnă

Forţa boului

          O frântură din înţelepciunea budistă. O poveste despre umilire, încurajare, încredere şi neîncredere, cu un echivalent sugestiv în înţelepciunea populară românească. Se spune că “vorba dulce, mult aduce”, un adevăr care se verifică şi aici.

             Un om avea un bou negru de o forţă extraordinară. Vecinul său, care avea de asemenea unul foarte puternic, iubea pariurile. Într-o zi, în timpul unui bâlci, în faţa mulţimii adunate,  acesta îşi puse boul  să tragă  un car încărcat cu o greutate uriaşă. Apoi strigă:

          - Dacă există un alt bou capabil să tragă carul, voi plăti stăpânului său 100 de monede de aur!

          Proprietarul boului negru, cunoscând forţa animalului său, acceptă întrecerea. Îşi înjugă animalul şi începu să-i strige:

          - Hai, trage ! Trage, trântorule !    Ce aştepţi, vită îngălată, trage odată !

          Deşi se forţa şi asuda, boul negru nu reuşi să tragă încărcătura, iar omul pierdu banii.

          Puţin mai târziu, încurajat, vecinul repetă pariul.

          - De data aceasta, spuse el, ofer 1000 de monede de  aur!

          - Acceptă provocarea, căci eu voi câştiga această sumă pentru tine! îi spuse boul negru stăpânului său.

          - Cum îndrăzneşti tu, spuse stăpânul, tu care m-ai făcut deja să pierd o dată ?

          Dar boul îi răspunse:

          - M-ai insultat şi m-ai umilit în faţa unei mulţimi numeroase, iar asta m-a făcut să-mi pierd încrederea în mine. Dar dacă mă vei încuraja, vei vedea de ce sunt capabil.

          Atunci stăpânul îşi perie boul şi îi împodobi coarnele cu o coroană de flori. Şi în timp ce îl înjuga, îl potopea cu mii de încurajări:

          - Poartă-mi noroc, frumosule!  Ştiu că tu eşti cel mai puternic ! Trage, prietene, trage acest car ca pe un balot de paie !

           Şi spre mirarea tuturor, boul negru a urcat uriaşa încărcătură până în vârful dealului.

         

          

Iepurele cu coarne

        Răsfoind prin bibliotecă am găsit o "Culegere de fabule" publicată în 1905. 
       Cartea are 150 de pagini de format mic şi cuprinde fabule ale unor autori români ca Alexandru Donici, Gheorghe Asachi, I.Heliade Rădulescu, C. Bălăcescu,G. Creţeanu şi Anton Pann. M-am oprit la o fabulă scrisă de G. Creţeanu,  poet  şi fabulist bucureştean care a trăit între anii 1829-1887.
      Fabula de mai jos este, probabil, o adaptare a fabulei "Urechile iepurelui" scrisă de fabulistul francez Jean de la Fontaine, al cărei text îl găsiţi aici.

    Ursul ce domnia'n pădure,

    Umblând noaptea după mure,

    De un corn fu înţepat.

    A doua zi decretează

    Orice animal cornorat,

    Ţapi şi capre, cerbi şi ciute

    L' acel ordin pleacă iute

    Altă patrie-a căta.

   Iepure, cetind decretul,

    Îşi făcea şi el pachetul

    Gata a se depărta.

    "Stăi pe loc ! vulpea îi zise,

    Tu n' ai coarne: cele scrise

    Pe noi  doi nu ne privesc".

    -"Când pe-o simplă neghiobie

    Toţi cornaţii se proscrie,

    Zău mă tem, mă îngrijesc

    Că despotica putere

    Să nu fie de părere

    C' ale mele lungi urechi

   Sunt chiar coarne răsturnate;

   Sofismele-s uzitate

   De tiranii noi şi vechi".

Halloween

        În urmă cu 2000 de ani Celţii  (popor care trăia în regiunea Irlandei de azi şi în nordul Franţei) sărbătoreau anul nou pe 1 noiembrie. Pentru ei, ziua de 31 octombrie era ajunul Anului Nou. Ei credeau că fantomele, spiriduşii si vrăjitoarele se plimbau pe pământ în seara de 31 octombrie şi încercau să alunge spiritele sau măcar să le îmbuneze pentru a nu face rău oamenilor sau pentru a nu distruge recoltele. Celţii aprindeau în acest scop focuri şi  purtau costume şi măşti care reprezentau animale.

            Vechea tradiţie păgână s-a amestecat cu noile sărbători creştine (Ziua Morţilor, Ziua tuturor sfinţilor), care erau celebrate în acelaşi mod. În vechile teritorii celtice, sărbătoarea creştină a tuturor sfinţilor era  denumită All-Hallows Eve, devenind cu timpul Halloween.

          Sărbătoarea s-a împământenit în America începând cu anul 1846, când aici s-a instalat un număr mare de imigranţi din Irlanda. Adoptând tradiţiile irlandeze, americanii au început să se costumeze şi să meargă din casă în casă pentru a cere hrană sau bani. La sfârşitul secolului al XIX-lea, petrecerile de Halloween pentru copii şi adulţi deveniseră o obişnuinţă.

          Astăzi, în Statele Unite şi în Canada copiii se deghizează în personaje terifiante şi merg din casă în casă cerând bomboane. Costumele cele mai populare sunt cele de vrăjitoare, de fantomă, de dovleac, de vampir sau de sperietoare de ciori.

          Celţii obişnuiau să golească interiorul unor gulii sau sfecle şi să le sculpteze în fomă de cap de mort. Acestea erau  apoi atârnate pe marginea drumurilor ce duceau spre cimitir. În tradiţia germanică, sfecla era asociată cu diavolul, fiindcă crescând sub pământ, se credea că ea uneşte lumea subterană a morţilor cu lumea vie.   Irlandezii care au emigrat în Statele Unite au adoptat însă dovleacul, datorită abundenţei culturii acestuia.

          Felinarele din dovleci  au  o poveste specială, aceea a lui Jack-O’Lantern, un om obligat să rătăcească pe pământ după moarte, fiindcă nici Dumnezeu şi nici Diavolul nu l-au vrut.

          Se spune că Jack erau un ţăran leneş şi beţiv  care şi-a vândut sufletul diavolului. Când Diavolul a venit să-i ia sufletul, Jack i-a cerut favoarea de a mânca un  măr. Diavolul a acceptat, dar odată ce s-a urcat în copac să-şi culeagă mărul, Jack  a crestat pe trunchiul acestuia semnul crucii, astfel că Diavolul nu a mai putut coborî. Pentru a-l ajuta să coboare, Jack i-a cerut  acestuia să-i promită că sufletul său nu va ajunge în infern.

          Când a murit, Jack s-a dus la porţile Raiului, dar Sfântul Petru l-a alungat. A mers atunci la porţile infernului, dar Diavolul înspăimântat, a încuiat porţile şi i-a spus să plece. Jack a obţinut însă de la Diavol un tăciune  aprins pe care l-a introdus într-un dovleac gol, pentru a-şi lumina drumul prin tenebre.

       

        Aveţi aici un link către un site care are nişte planşe de printat foarte frumoase. Noi le-am printat pe carton şi am decorat super-înspăimântător camera copiilor: http://familyfun.go.com/halloween/

            

Zâna apelor

    Trăia demult, pe malul unui fluviu din Brazilia un ţăran sărac. Acesta îşi câştiga existenţa  din vânzarea pepenilor pe care îi cultiva cu mare grijă pe bucăţica de pământ care înconjura sărmanul său bordei.
     În această dimineaţă, ca de obicei, omul a ieşit din casă cu gândul să culeagă fructele coapte, dar nu mică i-a fost mirarea să nu găsească nici măcar un fruct bun de vânzare. Cineva le culesese înaintea lui!
      A căutat atunci urmele hoţului pe pământul umed, dar acesta fusese foarte abil, aşa că nu putu să descopere nici un indiciu.
      Şi atunci se hotărî să stea la pândă zi şi noapte, până când îl va descoperi pe cel care-i fura singurul lui mijloc de subzistenţă. 
      Dar lucrurile nu au ieşit aşa cum a gândit omul nostru, căci de fiecare dată, miezul nopţii îl găsea dormind profund, iar hoţul profita din plin de somnul său.
      Dar într-o noapte... văzu apărând în lumina lunii o tânără femeie cu părul lung şi verde şi cu ochi mari de culoarea apei adânci. De unde venea ea ? Se părea că din fluviu...
       Ţăranul nu putea crede că acesta era hoţul de pepeni. Se apropie de ea, furios şi fermecat în acelaşi timp.
      "Tu eşti cea care-mi fură fructele?"
      Tânăra femeie îl privea înspăimântată.
    "Te voi ierta, cu condiţia să te măriţi cu mine !"
     Tânăra vru să refuze, dar ţăranul o privi într-un aşa fel, încât nu îndrăzni să  spună nu.
     "Mă voi căsători cu tine, spuse ea, dar cu o condiţie: să nu-i vorbeşti niciodată de rău pe locuitorii apelor."
     "Nici măcar nu-i cunosc, de ce i-aş vorbi de rău ?" spuse ţăranul.
      Şi nunta fu făcută.
      După ce femeia a intrat în casa ţăranului, lucruri nemaivăzute i  s-au întâmplat acestuia: recolta de pepeni s-a dublat dintr-o dată, ramurile bananierilor se îndoiau sub greutatea fructelor, bordeiul s-a transformat într-o casă frumoasă, întreţinută de o mulţime de servitori, iar în faţa casei au apărut ca din senin o mulţime de orătănii şi cirezi de vite.
   Tăranul s-a obişnuit repede cu traiul îndestulat; el nu mai muncea deloc, mulţumindu-se să dea ordine. A devenit foarte exigent şi chiar răutăcios.Nici un zâmbet nu-i lumina faţa, iar cea mai mică greşeală a servitorilor era aspru pedepsită.
    Pe măsură ce timpul trecea, tânăra femeie fu cuprinsă de o tristeţe inexplicabilă. Nu mai era atentă la felul în care se îmbrăca, nu-şi mai îngrijea frumosul său păr verde. Zi de zi, ea rămânea ore întregi în faţa fluviului, părând că nimic nu o interesează, iar această atitudine avea influenţă asupra a tot ceea ce o înconjura: câmpurile erau din ce în ce mai prost lucrate, cirezile erau din ce în ce mai prost îngrijite.
      Tăranul era furios, ţipa, se enerva, dar totul era fără rezultat: averea sa se împuţina văzând cu ochii şi  nimic nu  putea împiedica acest lucru.
       Într-o zi, acesta era mai furios decât de obicei:
       "M-am săturat ! Am fost nebun să mă căsătoresc cu o femeie care vine din fluviu. Tot ce vine din apă nu face doi bani..." şi adăugă câteva cuvinte atât de violente şi urâte , că nu  le putem reda.
     Tânăra femeie se ridică atunci şi porni spre fluviu, cântând cu o voce suavă şi dintr-o dată, toate orătăniile, toţi păstorii şi muncitorii  câmpului  se adunară, trecură pe lângă ea şi dispărură.
      Tânăra femeie continua să cânte.  Fu rândul cirezilor să pornească spre fluviu, apoi câinele, pisica, ţestoasa.
      "Nu, nu, strigă ţăranul, nu plecaţi...."
      Dar agitaţia lui era inutilă.În câteva secunde, toate animalele dispărură.
      Femeia cânta în continuare. Fu acum rândul obiectelor să se adune şi s-o pornească spre râu. Câteva minute  mai târziu, din toată bogăţia ţăranului nu mai rămăsese nimic. Pe malul râului nu se mai afla decît un ţăran sărman, în faţa unui bordei, în mijlocul unui câmp cu pepeni.
              
                                                                                      poveste braziliană




      
      

Început de toamnă

        



         Am profitat de timpul frumos şi ne-am plimbat prin parc. De fapt prin parcuri, adică prin Icoanei şi Ioanid. Sunt încă puţine semne ale toamnei: