În această dimineaţă, ca de obicei, omul a ieşit din casă cu gândul să culeagă fructele coapte, dar nu mică i-a fost mirarea să nu găsească nici măcar un fruct bun de vânzare. Cineva le culesese înaintea lui!
A căutat atunci urmele hoţului pe pământul umed, dar acesta fusese foarte abil, aşa că nu putu să descopere nici un indiciu.
Şi atunci se hotărî să stea la pândă zi şi noapte, până când îl va descoperi pe cel care-i fura singurul lui mijloc de subzistenţă.
Dar lucrurile nu au ieşit aşa cum a gândit omul nostru, căci de fiecare dată, miezul nopţii îl găsea dormind profund, iar hoţul profita din plin de somnul său.
Dar într-o noapte... văzu apărând în lumina lunii o tânără femeie cu părul lung şi verde şi cu ochi mari de culoarea apei adânci. De unde venea ea ? Se părea că din fluviu...
Ţăranul nu putea crede că acesta era hoţul de pepeni. Se apropie de ea, furios şi fermecat în acelaşi timp.
"Tu eşti cea care-mi fură fructele?"
Tânăra femeie îl privea înspăimântată.
"Te voi ierta, cu condiţia să te măriţi cu mine !"
Tânăra vru să refuze, dar ţăranul o privi într-un aşa fel, încât nu îndrăzni să spună nu.
"Mă voi căsători cu tine, spuse ea, dar cu o condiţie: să nu-i vorbeşti niciodată de rău pe locuitorii apelor."
"Nici măcar nu-i cunosc, de ce i-aş vorbi de rău ?" spuse ţăranul.
Şi nunta fu făcută.
După ce femeia a intrat în casa ţăranului, lucruri nemaivăzute i s-au întâmplat acestuia: recolta de pepeni s-a dublat dintr-o dată, ramurile bananierilor se îndoiau sub greutatea fructelor, bordeiul s-a transformat într-o casă frumoasă, întreţinută de o mulţime de servitori, iar în faţa casei au apărut ca din senin o mulţime de orătănii şi cirezi de vite.
Tăranul s-a obişnuit repede cu traiul îndestulat; el nu mai muncea deloc, mulţumindu-se să dea ordine. A devenit foarte exigent şi chiar răutăcios.Nici un zâmbet nu-i lumina faţa, iar cea mai mică greşeală a servitorilor era aspru pedepsită.
Pe măsură ce timpul trecea, tânăra femeie fu cuprinsă de o tristeţe inexplicabilă. Nu mai era atentă la felul în care se îmbrăca, nu-şi mai îngrijea frumosul său păr verde. Zi de zi, ea rămânea ore întregi în faţa fluviului, părând că nimic nu o interesează, iar această atitudine avea influenţă asupra a tot ceea ce o înconjura: câmpurile erau din ce în ce mai prost lucrate, cirezile erau din ce în ce mai prost îngrijite.
Tăranul era furios, ţipa, se enerva, dar totul era fără rezultat: averea sa se împuţina văzând cu ochii şi nimic nu putea împiedica acest lucru.
Într-o zi, acesta era mai furios decât de obicei:
"M-am săturat ! Am fost nebun să mă căsătoresc cu o femeie care vine din fluviu. Tot ce vine din apă nu face doi bani..." şi adăugă câteva cuvinte atât de violente şi urâte , că nu le putem reda.
Tânăra femeie se ridică atunci şi porni spre fluviu, cântând cu o voce suavă şi dintr-o dată, toate orătăniile, toţi păstorii şi muncitorii câmpului se adunară, trecură pe lângă ea şi dispărură.
Tânăra femeie continua să cânte. Fu rândul cirezilor să pornească spre fluviu, apoi câinele, pisica, ţestoasa.
"Nu, nu, strigă ţăranul, nu plecaţi...."
Dar agitaţia lui era inutilă.În câteva secunde, toate animalele dispărură.
Femeia cânta în continuare. Fu acum rândul obiectelor să se adune şi s-o pornească spre râu. Câteva minute mai târziu, din toată bogăţia ţăranului nu mai rămăsese nimic. Pe malul râului nu se mai afla decît un ţăran sărman, în faţa unui bordei, în mijlocul unui câmp cu pepeni.
poveste braziliană
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu