Demult, când
oamenii locuiau în peşteri, îmbrăcaţi în piei de animale, trăia o ceată formată din trei copii, părinţii,
bunicii, unchii şi mătuşile lor.
Viaţa era grea în vremurile acelea şi
fiecare membru al cetei, chiar şi cei mici, erau nevoiţi să muncească pentru a-şi asigura nevoile zilnice. Bunicii,
taţii şi unchii mergeau la vânătoare, bunicile, mamele şi mătuşile adunau lemne
pentru foc , jupuiau şi frigeau vânatul iar copiii culegeau ierburi, rădăcini
şi fructe.
Soarele se ridica şi dispărea de pe
cer şi anotimpurile se succedau într-un ritm numai de ele cunoscut.
Într-o zi, o pudră albă şi rece a
acoperit pământul. Oamenii au fost luaţi prin surprindere. La început, copiii
s-au bucurat. Era frumos albul acela nesfârşit. S-au jucat afară toată ziua,
rostogolindu-se în praful umed şi rece.
Dar spre seară, frigul i-a pătruns şi i-a doborât. Obrajii şi mâinile le
ardeau. S-au aşezat în jurul vetrei , la căldura focului şi au adormit,
neştiind ce va mai fi în ziua următoare.
Dimineaţa s-au trezit înconjuraţi de
acelaşi alb orbitor. Dar zâmbetul şi curiozitatea copilărească le dispăruse de
pe faţă. Afară vântul sufla cu putere şi frigul le îngheţa răsuflarea. Şi cei
mari erau îngrijoraţi. Pudra albă umezise lemnele şi focul nu mai putea fi
aprins. Până şi râul din care luau apă îşi schimbase înfăţişarea. Căpătase un
acoperământ tare, alunecos şi rece . Bărbaţii nu puteau pleca la vânătoare şi nu
mai aveau de mîncare decât nişte rădăcini uscate şi amare.
Spre seară, vântul s-a oprit.
Bărbaţii au ieşit să adune nişte crengi ca să le zvânte în peşteră. N-au putut
înainta prea mult fiindcă picioarele li se afundau în praful alb. S-au întors
îngheţaţi şi supăraţi. Toată noaptea s-au chinuit să aprindă focul.
O nouă dimineaţă i-a găsit încrâncenaţi în jurul vetrei stinse.
Şi-au făcut
curaj şi au părăsit din nou peştera. S-au căţărat cu greu pe vârful de deasupra
peşterii ca să vadă cât de întinsă este molima albă. Ceea ce au văzut i-a făcut
să-şi piardă orice speranţă . Nici o frunză în copaci. Nici un fruct. Nici un iepure pe câmp. Pustiu
şi alb cât vedeai cu ochii.
Nu ştiau ce să creadă. Era prima dată
de când se aşezaseră aici când cerul se răzbuna pe ei. Până atunci trăiseră în
belşug. Fiarele îi ocoliseră. Astrul
zilei nu dogorise niciodată atât de tare
încât să usuce frunzele copacilor, ca în locul din care veneau. Apa era aproape
şi peştii le cădeau uşor pradă , pădurea le dădea lemn de foc şi fructe din
belşug. Oare trebuie să plece şi de aici?
Întorşi la adăpost au găsit focul
aprins în vatră. O parte din lemne se zvântaseră, iar perseverenţa celor mici
dăduse roade. Atunci s-au întors în pădure şi au mai adunat lemne. Le-au
răsfirat în jurul vetrei să le usuce şi
au hotărât să păzească vatra pe rând. Să nu lase focul să se stingă.
A doua zi şi-au împărţit
sarcinile: doi au plecat să adune lemne,
alţi trei să vâneze ceva şi ultimii cinci au plecat la râu să încerce să
pătrundă cu lăncile şi harpoanele lor învelişul
tare. Aveau nevoie de apă şi, de ce nu, de nişte peşte.
Spre prânz, lucrurile păreau să ia o
altă întorsătură. Deşi vremea era la fel de rea, în adăpost era cald iar lemne
usacte aveau din belşug. Chiar dacă vânătorii se întorseseră fără vânat,
pescarii avuseseră un noroc neînchipuit: pe vatră sfărâiau câţiva peşti graşi
iar din vasul cel mare de piatră ieşeau aburii aromaţi ai unei fierturi de rădăcini. Zâmbetul răsărise din
nou pe feţele lor.
Mult a durat perioada aceea, dar
tenacitatea oamenilor i-a ajutat să
supravieţuiască. Au învăţat să se bucure de orice lucru pe care natura li-l
oferea. Şi dacă la început ar fi dorit să plece în căutarea unor ţinuturi mai
bune, cu timpul s-au răzgândit. Era frig, dar nu erau lipsiţi de cele necesare
traiului. Deci era un ţinut bun.
Copiii îşi petreceau timpul mai mult în
adăpost. Ei curăţau vatra şi păzeau focul în timpul zilei. Au observat
urmele lăsate de resturile arse din
vatră. . Cu degetele muiate în praful negricios adunat din vatră au început să
deseneze puncte şi linii pe pereţii peşterii. Ici-colo şi-au lăsat palmele
întregi pe roci şi au admirat îndelung forma acestora. Zi după zi, noi forme
apăreau pe perete. Într-o zi un peşte, într-alta o pasăre, apoi conturul
neândemânatic al unui chip de om.
Într-o zi bărbaţii au luat urma unui
mamut. Era o rezervă importantă de carne şi grăsime pentru întreaga ceată. Trei
zile l-au hăituit, cu torţele aprinse,
până l-au încolţit. L-au jupuit, carnea a fost tranşată, grăsimea
topită. Cu siguranţă multă vreme nu vor avea probleme cu hrana.
Evenimentul a fost sărbătorit cum se
cuvine. Şi unul dintre vânători a dorit să-l păstreze în memoria cetei. A luat
o bucată de cărbune negru din vatră şi a conturat pe peretele grotei, cu
migală, scena de vânătoare: oamenii cu lănci şi harpoane şi mamutul căzut. Apoi
şi-a muiat degetele în sângele scurs şi a pus nişte pete de culoare, ca scena
desenată să fie mai reală.
Într-o zi, razele soarelui s-au arătat
din nou pe cer. Stratul alb s-a topit, formând bălţi uriaşe. Pe crengile
copacilor apăruseră muguri de un verde crud iar păsările începuseră să-şi cânte bucuria. Apele râului
gâlgâiau vesele iar copiii şi-au reluat căutările prin pădure.
Mai mult în joacă, ei au amestecat diferite feluri de ţărână cu spărtură de piatră roşiatică şi cu puţină
grăsime din rezerva adunată de la mamut. Au împărţit amestecul în mai multe
porţii cu o intensitate diferită a pigmentului. Apoi au desenat din nou pe
pereţii peşterii şi şi-au colorat desenele cu aceste amestecuri.
Cu timpul, adulţii n-au mai fost,
copiii au devenit la rândul lor adulţi şi au avut copii, iar aceştia au părăsit peştera şi s-au aşezat în câmpie, în
case construite de ei din pământ, lemn şi piatră. Ei şi urmaşii lor au îmbânzit
unele animale şi au început să cultive pământul. Intrarea în vechea peşteră s-a
surpat şi uitarea s-a aşternut peste leagănul aşezării.
Până când, la distanţă de veacuri,
alţi trei copii au eliberat intrarea în peştera strămoşilor lor. Ceea ce au
văzut când au luminat interiorul peşterii a întrecut orice închipuire: acolo
trăiseră primii locuitori ai aşezării.
Originally by Mica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu