duminică, 4 martie 2012

Din negura timpurilor





         Demult, când oamenii locuiau în peşteri, îmbrăcaţi în piei de animale, trăia  o ceată formată din trei copii, părinţii, bunicii, unchii şi mătuşile lor.
          Viaţa era grea în vremurile acelea şi fiecare membru al cetei, chiar şi cei mici, erau nevoiţi să muncească  pentru a-şi asigura nevoile zilnice. Bunicii, taţii şi unchii mergeau la vânătoare, bunicile, mamele şi mătuşile adunau lemne pentru foc , jupuiau şi frigeau vânatul iar copiii culegeau ierburi, rădăcini şi fructe.
          Soarele se ridica şi dispărea de pe cer şi anotimpurile se succedau într-un ritm numai de ele cunoscut.
          Într-o zi, o pudră albă şi rece a acoperit pământul. Oamenii au fost luaţi prin surprindere. La început, copiii s-au bucurat. Era frumos albul acela nesfârşit. S-au jucat afară toată ziua, rostogolindu-se în praful  umed şi rece. Dar spre seară, frigul i-a pătruns şi i-a doborât. Obrajii şi mâinile le ardeau. S-au aşezat în jurul vetrei , la căldura focului şi au adormit, neştiind ce va mai fi în ziua următoare.
          Dimineaţa s-au trezit înconjuraţi de acelaşi alb orbitor. Dar zâmbetul şi curiozitatea copilărească le dispăruse de pe faţă. Afară vântul sufla cu putere şi frigul le îngheţa răsuflarea. Şi cei mari erau îngrijoraţi. Pudra albă umezise lemnele şi focul nu mai putea fi aprins. Până şi râul din care luau apă îşi schimbase înfăţişarea. Căpătase un acoperământ tare,  alunecos şi rece  . Bărbaţii nu puteau pleca la vânătoare şi nu mai aveau de mîncare decât nişte rădăcini uscate şi amare.
          Spre seară, vântul s-a oprit. Bărbaţii au ieşit să adune nişte crengi ca să le zvânte în peşteră. N-au putut înainta prea mult fiindcă picioarele li se afundau în praful alb. S-au întors îngheţaţi şi supăraţi. Toată noaptea s-au chinuit să aprindă focul.
          O nouă dimineaţă i-a găsit încrâncenaţi în jurul vetrei stinse.
Şi-au făcut curaj şi au părăsit din nou peştera. S-au căţărat cu greu pe vârful de deasupra peşterii ca să vadă cât de întinsă este molima albă. Ceea ce au văzut i-a făcut să-şi piardă orice speranţă . Nici o frunză în copaci.  Nici un fruct. Nici un iepure pe câmp. Pustiu şi alb cât vedeai cu ochii.
         Nu ştiau ce să creadă. Era prima dată de când se aşezaseră aici când cerul se răzbuna pe ei. Până atunci trăiseră în belşug.  Fiarele îi ocoliseră. Astrul zilei nu dogorise niciodată atât de  tare încât să usuce frunzele copacilor, ca în locul din care veneau. Apa era aproape şi peştii le cădeau uşor pradă , pădurea le dădea lemn de foc şi fructe din belşug. Oare trebuie să plece şi de aici?
          Întorşi la adăpost au găsit focul aprins în vatră. O parte din lemne se zvântaseră, iar perseverenţa celor mici dăduse roade. Atunci s-au întors în pădure şi au mai adunat lemne. Le-au răsfirat în jurul vetrei  să le usuce şi au hotărât să păzească vatra pe rând. Să nu lase focul să se stingă.
           A doua zi şi-au împărţit sarcinile:  doi au plecat să adune lemne, alţi trei să vâneze ceva şi ultimii cinci au plecat la râu să încerce să pătrundă cu lăncile şi harpoanele lor învelişul  tare. Aveau nevoie de apă şi, de ce nu, de nişte peşte.
          Spre prânz, lucrurile păreau să ia o altă întorsătură. Deşi vremea era la fel de rea, în adăpost era cald iar lemne usacte aveau din belşug. Chiar dacă vânătorii se întorseseră fără vânat, pescarii avuseseră un noroc neînchipuit: pe vatră sfărâiau câţiva peşti graşi iar din vasul cel mare de piatră ieşeau aburii aromaţi ai unei  fierturi de rădăcini. Zâmbetul răsărise din nou pe feţele lor.
          Mult a durat perioada aceea, dar tenacitatea  oamenilor i-a ajutat să supravieţuiască. Au învăţat să se bucure de orice lucru pe care natura li-l oferea. Şi dacă la început ar fi dorit să plece în căutarea unor ţinuturi mai bune, cu timpul s-au răzgândit. Era frig, dar nu erau lipsiţi de cele necesare traiului. Deci era un ţinut bun.
          Copiii  îşi petreceau timpul mai mult în adăpost.  Ei curăţau vatra  şi păzeau focul în timpul zilei. Au observat urmele lăsate de  resturile arse din vatră. . Cu degetele muiate în praful negricios adunat din vatră au început să deseneze puncte şi linii pe pereţii peşterii. Ici-colo şi-au lăsat palmele întregi pe roci şi au admirat îndelung forma acestora. Zi după zi, noi forme apăreau pe perete. Într-o zi un peşte, într-alta o pasăre, apoi conturul neândemânatic al unui chip de om.
          Într-o zi bărbaţii au luat urma unui mamut. Era o rezervă importantă de carne şi grăsime pentru întreaga ceată. Trei zile l-au hăituit, cu torţele aprinse,  până l-au încolţit. L-au jupuit, carnea a fost tranşată, grăsimea topită. Cu siguranţă multă vreme nu vor avea probleme cu hrana.
          Evenimentul a fost sărbătorit cum se cuvine. Şi unul dintre vânători a dorit să-l păstreze în memoria cetei. A luat o bucată de cărbune negru din vatră şi a conturat pe peretele grotei, cu migală, scena de vânătoare: oamenii cu lănci şi harpoane şi mamutul căzut. Apoi şi-a muiat degetele în sângele scurs şi a pus nişte pete de culoare, ca scena desenată să fie mai reală.
         Într-o zi, razele soarelui s-au arătat din nou pe cer. Stratul alb s-a topit, formând bălţi uriaşe. Pe crengile copacilor apăruseră muguri de un verde crud iar păsările  începuseră să-şi cânte bucuria. Apele râului gâlgâiau vesele iar copiii şi-au reluat căutările prin pădure.
          Mai mult în joacă, ei  au amestecat diferite feluri de ţărână  cu spărtură de piatră roşiatică şi cu puţină grăsime din rezerva adunată de la mamut. Au împărţit amestecul în mai multe porţii cu o intensitate diferită a pigmentului. Apoi au desenat din nou pe pereţii peşterii şi şi-au colorat desenele cu aceste amestecuri.
          Cu timpul, adulţii n-au mai fost, copiii au devenit la rândul lor adulţi şi au avut copii, iar aceştia au  părăsit peştera şi s-au aşezat în câmpie, în case construite de ei din pământ, lemn şi piatră. Ei şi urmaşii lor au îmbânzit unele animale şi au început să cultive pământul. Intrarea în vechea peşteră s-a surpat şi uitarea s-a aşternut peste leagănul aşezării.
          Până când, la distanţă de veacuri, alţi trei copii au eliberat intrarea în peştera strămoşilor lor. Ceea ce au văzut când au luminat interiorul peşterii a întrecut orice închipuire: acolo trăiseră primii locuitori ai aşezării.
                                                      

                                                                                                                         Originally by Mica

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu