Vrabia cu limba tăiată

        A fost odată o femeie bătrână şi foarte rea.

        Într-o zi, aceasta a pus la fiert nişte orez ca să facă un terci. Dar o vrabie, care era preferata unei vecine, a poftit la terciul femeii. A gustat  mai întâi un bob, şi fiind bun, a ciugulit încă unul şi apoi încă unul, până ce nu a mai rămas nici o fărâmă de terci în vas. Când femeia cea rea a văzut aceasta, a prins vrabia,  a certat-o şi i-a tăiat limba. Supărată, vrabia a fugit departe şi nu   s-a mai întors.

        Aflând femeia căreia îi aparţinea vrabia ce s-a întâmplat, s-a întristat foarte tare, pentru că ea iubea vrabia ca pe propriul ei copil. Aşa că s-a hotărât să-şi lase casa şi să plece în căutarea iubitei sale păsări.

        Şi a mers ea, peste munţi şi câmpii şi de atâta mers şi-a rupt sandalele. Atunci s-a descălţat şi şi-a continuat drumul cu picioarele învelite în pânza ruptă de la mânecile kimono-ului. Când şi pânza s-a rupt, a mers mai departe în picioarele goale. Şi a mai mers încă drum lung, până când pietrele drumului i-au tăiat tălpile, iar picioarele s-au umflat şi s-au umplut de sânge.

        După o vreme, s-a oprit să se odihnească la umbra unui cireş bătrân.  Un ciripit vesel i-a atras atenţia. Ridicând privirea, a zărit-o pe iubita sa vrabie îngrijindu-şi puişorii.

        - Draga mea, ce bine că eşti sănătoasă! strigă ea, ridicând mâinile spre cer.

        Atunci vrabia a zărit-o pe stăpâna sa şi înţelegând că aceasta a străbătut drumul acela lung doar ca să o găsească şi să se asigure că ea este bine, s-a bucurat nespus şi a dorit să o răsplătească. Şi coborând din cuib, a bătut repede din aripi şi a apărut în faţa bătrânei o masă plină cu toate bunătăţile pământului: orez , peşte, fructe şi sake. Toţi puii vrabiei au servit la masă, iar la sfârşit, vrăbioiul şi-a aruncat cupa goală de sake şi a dansat în onoarea oaspetelui  lor dansul vrăbiilor.

        Toată ziua au petrecut, iar seara, când bătrâna a vrut să plece înapoi spre casa ei, vrabia a bătut iar din aripi şi în faţa oaspetelui au apărut două coşuri, aparent identice.

        - Ai fost bună cu mine şi m-ai îngrijit cu dragoste, aşa că vreau să-ţi fac un cadou de rămas bun. Ce coş vrei, pe cel mai greu  sau pe cel mai uşor? a întrebat-o atunci vrabia. 

        -Ei, mamă,  eu nu am venit aici ca să primesc vreun cadou, ci pentru că nu ştiam cum îţi merge şi eram îngrijorată de soarta ta, i-a răspuns bătrâna.

        Dar vrabia a insistat să-şi aleagă un coş. Şi atunci femeia a spus:

        - Eu sunt bătrână, iar drumul spre casă este tare lung, aşa că  cel uşor nu-mi va îngreuna paşii. Pe acesta îl aleg.

        Vrabia i-a întins atunci coşul cel uşor şi şi-a luat rămas bun de la stăpâna sa. Apoi a bătut iar din aripi deasupra capului femeii, şi aceasta s-a pomenit pe dată în curtea casei sale.

        Dimineaţa, când femeia  a deschis capacul coşului său, a amuţit de uimire: acesta era plin cu aur, argint, pietre preţioase şi suluri de mătase din cea mai fină. Iar coşul era fermecat, căci oricâte bogăţii ai fi scos din el, rămânea mereu la fel de plin. Având un suflet bun, bătrâna a împărţit bogăţiile ei la cei săraci, dar pentru că coşul  era fermecat,  nu a dus niciodată lipsă de ceva şi avea un trai îmbelşugat.

        Când femeia cea rea a văzut ce bogăţii a dobândit vecina sa, a fost cuprinsă de o invidie nemăsurată. Aşa că a întrebat-o degrabă unde stă vrabia, fiindcă se căieşte pentru răul  pe care i l-a făcut şi vrea să-şi ceară iertare. De bună credinţă fiind, femeia cea bună i-a spus vecinei sale ce vroia să afle.

        Atunci femeia cea rea a plecat să găsească vrabia. A luat cu ea mulţi servitori şi a călătorit doar în letică, nu cumva să  obosească pe drumul prea lung. Ajunsă la cireşul bătrân, a chemat vrabia şi, fără a-şi cere iertare, i-a spus acesteia că doreşte şi ea tot atâtea bogăţii ca vecina sa.

        Aşa că vrabia a adus în faţa femeii două coşuri, a întrebat-o dacă îl vrea pe cel uşor sau pe cel greu, iar aceasta l-a ales pe cel greu şi a plecat, fără să mulţumească. Era foarte grăbită şi se visa de acum mai bogată ca împăratul.

        Ajunsă acasă, a luat singură coşul cel greu şi s-a închis în cameră, arzând de nerăbdare să vadă bogăţiile dăruite de vrabie.

        Când a deschis capacul, a înlemnit de spaimă: coşul nu avea nici măcar o nestemată, ci era plin cu diavoli mititei care au sărit pe ea şi au făcut-o bucăţele.

        Astfel a scăpat lumea de femeia cea rea, iar femeia cea bună a trăit fericită mulţi ani de atunci înainte, iar vrabia s-a întors cu familia ei să vieţuiască alături de ea, fiindcă nu mai avea cine să o supere.

                                                                       Poveste populară japoneză

       

Sub cireşii în floare

        Japonia este numită şi „Ţara Soarelui-Răsare” pentru că este situată în estul continentului asiatic. Emblema ţării este un soare roşu.

        Arhipeleagul japonez este format din circa 8600 de insule, cu relief preponderent muntos şi cu mulţi vulcani (circa 200, din care 109 sunt încă activi).  Cel mai înalt munte este Fuji, cu o înălţime de 3776 m.

        Din multitudinea de insule ce formează arhipeleagul japonez, patru sunt mai mari: Hokkaido, în nord, Honshu, cea mai mare, unde se află capitala Tokyo, Shikoku şi Kyushu, în sud.  Vechile legende japoneze povestesc că întregul arhipeleag este construit pe spinarea unui dragon adormit. Când dragonul se mişcă, pământul Japoniei se cutremură.

        Chiar dacă locuitorii arhipeleagului  sunt obişnuiţi cu cutremurele şi valurile tsunami, o catastrofă ca aceea din 11 martie 2011 este un eveniment ieşit in comun. După cutremurul de mare intensitate ( 8,9 grade pe scara Richter) şi tsunami-ul cu valuri de peste 10 metri, arhipeleagul nipon s-a confruntat cu pericolul nuclear. Mai multe explozii au avut loc la centrala nucleară de la Fukushima, situată în nordul insulei Honshu. Peste 100.000 de clădiri au fost distruse, au murit 6539 de oameni, iar alti 10.534 au fost declaraţi dispăruţi. O lume întreagă a urmărit îngrijorată evoluţia evenimentelor, iar mobilizarea internaţională în sprijinul sinistraţilor a fost una fără precedent.

        Tokio este capitala Japoniei din anul 1868. În centrul său se află palatul imperial, care este înconjurat de cele mai importante clădiri administrative. Cu cei peste 10 milioane de locuitori ai săi,  este unul din cele mai populate oraşe din lume.

        Majoritatea străzilor sunt prea înguste pentru a permite circulaţia automobilelor, dar sistemul de trenuri şi metrouri din Tokyo este foarte bine pus la punct.

        Există nenumărate temple (pagode) şi parcuri, clădiri tradiţionale, dar şi locuinţe moderne supraetajate. Spaţiul de locuit este folosit la maximum.

        Locuinţele tradiţionale japoneze sunt construite din lemn, pe piloni de lemn şi fără etaj.  Acoperişul larg şi mult ieşit în afară ca şi podeaua ridicată le feresc de pericolul inundaţiilor în caz de ploi torenţiale. De asemenea, zidurile au deschideri largi şi asigură o aerisire maximă.

        Spre deosebire de casele europene, în afară de intrare, baie şi bucătărie, nici o cameră nu are o destinaţie specifică, putând fi folosită după nevoi, ca salon, cameră de dormit, sufragerie. Mobilierul este minimal, la fel şi elementele decorative, totul realizat din materiale naturale ( rogojini din papură împletită, paravane  şi lămpi din hârtie sau mătase, mobilier şi decoraţiuni din bambus.

                         http://en.wikipedia.org/wiki/File:194michinoku_folk_village3872.jpg
        Locuinţele moderne au adoptat stilul occidental şi din ce în ce mai multe familii locuiesc astăzi în apartamente situate în mari clădiri din beton. Chiar şi în aceste apartamente există însă o cameră amenajată în stil tradiţional, cu podele acoperite cu tatami.

        Tatami este o rogojină de papură împletită pe care japonezii o întind pe podeaua locuinţei lor. În general, un tatami are 1,91m pe 0,95 m, iar dimensiunile camerelor se exprimă deseori în tatami. Pardoseala acoperită cu tatami este răcoroasă vara şi  călduroasă iarna .

        Grădinile japoneze sunt cu totul diferite de cele europene. Sunt foarte ordonate şi au o cromatică plăcută, dar nu întâmplătoare. Crearea unei grădini japoneze este o operaţiune foarte complicată, grădinăritul fiind considerat o artă, ale cărei secrete le deţin doar persoanele avizate. Există câteva constante în costruirea unei grădini: o sursă de apă sub forma unei fântâni sau a unui iaz; câteva pietre decorative; felinare din piatră; un pod către o mică insulă; un pavilion pentru servirea ceaiului şi un gard din materiale naturale.

         Şcolar în Japonia  

        Japonia este una din ţările în care rata alfabetizării este foarte ridicată: 100% din japonezi au urmat ciclul primar şi 99,5% au urmat ciclul secundar.

        În Japonia, anul şcolar începe în aprilie şi se termină în martie. Copii japonezi merg la şcoală 6 zile pe săptămână, cel puţin cinci ore pe zi şi nu au prea multe vacanţe.

        Sistemul şcolar japonez este alcătuit din 6 ani de şcoală primară, 3 ani de şcoală secundară (junior high school) şi alţi 3 ani de senior high school, după care urmează sistemul universitar.

        Elevii îşi petrec majoritatea timpului în şcoală, iar de multe ori la prânz  aceştia mănâncă în clasă.  Şcoala se închide la orele 18. Înainte de plecare, elevii trebuie să cureţe clasa.

        Disciplina este esenţială în viaţa de şcolar, iar în majoritatea şcolilor este obligatorie uniforma.

        Cărţile după care învaţă sunt diferite de ale noastre: prima pagină pentru ei este ultima pentru noi şi citesc de la dreapta spre stânga.

        Scrierea japoneză

      În urmă cu 1500 de ani japonezii nu aveau un sistem de scriere, iar cunoştinţele se transmiteau pe cale orală. Apoi au împrumutat sistemul chinez de scriere pe care l-au adaptat limbii japoneze.

        Nu este deloc uşor să scrii în japoneză. Ai nevoie de mult exerciţiu. Există patru tipuri de scriere: Kanji, care reprezintă cuvinte complete sau idei. Aproximativ 2000 de kanji sunt folosite în vorbirea curentă, dar există mai mult de 4000. Elevii japonezi trebuie să ştie să scrie aproximativ 1000 de kanji când termină şcoala primară. Hiragana şi katakana sunt semne care reprezintă sunete, ca şi la noi. Ele sunt utilizate pentru a scrie cuvinte care nu pot fi scrise cu kanji. Un alt sistem învăţat este romaji, adică scrierea occidentală.

        Elevii învaţă de asemenea artele japoneze tradiţionale cum sunt caligrafia (shodo) şi poezia (haiku).

        Caligrafia sau arta scrisului frumos se învaţă din primul an de şcoală.

        Scrierea caligrafică se realizează prin  înmuierea unei pensule sau peniţe  în  tuş sau cerneală pentru a scrie caracterele kanji şi deskana într-o manieră artistică.

        Ce este un haiku?

        Un poem foarte scurt: 17 silabe, repartizate astfel: 5 pentru primul vers, 7 pentru al doilea şi 5 pentru al treilea. Un  haiku trebuie cuprindă un kigo, adică să evoce anotimpul în care a fost scris. Poetul trebuie să transmita emoţii profunde folosind cuvinte simple.

        Copiii japonezi se amuză realizând origami, figurine din hârtie pliată ce reprezintă animale, plante sau diverse alte obiecte.

        Păpuşile există în tradiţia japoneză de foarte mult timp. La început, ele nu erau considerate jucării, ci obiecte cu puteri magice: se credea că-şi pot proteja proprietarul, că pot alunga insectele, că pot opri ploile, etc. Înaintea epocii Edo (1603), nobilii obişnuiau să ofere păpuşi familiei imperiale, existând credinţa că ele îi pot ocroti pe membrii acesteia  împotriva bolilor. Cu timpul, acestă tradiţie s-a pierdut, locul său fiind luat de obiceiul de a oferi aceste păpuşi fetiţelor.

        Hinamatsuri- sărbătoarea păpuşilor este un festival care se desfăşoară în ziua a treia a lunii a treia a fiecărui an. La prima aniversare a zilei de naştere feţiţele japoneze primesc de la bunicii dinspre mamă sau de la mătuşi un set de păpuşi ( 15 la număr), care urmează să fie expuse în fiecare an la această sărbătoare, pe un podium etajat. Păpuşile reprezintă familia imperială, escorta şi muzicanţii, toţi în straie de curteni. Fetiţele primesc oaspeţi pe care trebuie să îi servească, sărbătoarea având şi un rol educativ, micuţele fiind învăţate de mici cum trebuie să se poarte în asemenea împrejurări.

        Kokeshi  sunt figurine din lemn pictat, fără mâini şi picioare, cu un cap mare fixat direct pe un corp cilindric. Ele erau la origine jucării ale copiilor ţăranilor din insula Honshu. Corpul este decorat cu flori roşii, negre sau galbene. Astăzi ele sunt deseori achiziţionate de turişti ca suveniruri. Există chiar un muzeu al păpuşilor kokeshi în oraşul Kuroishi.

        Şi pentru că am vorbit de Sărbătoarea păpuşilor, se cuvine să mai amintim două sărbători deosebite : Hanami şi Koinobori.

        Hanami este sărbătoarea florilor, momentul în care japonezii, adunaţi sub ramurile unui cireş înflorit, îşi exprimă bucuria în faţa miracolelor naturii.

        Koinobori are loc pe 5 mai şi  este sărbătoarea băieţilor. Cu această ocazie se arborează la poartă sau pe acoperiş crapi de hârtie colorată. Crapul este simbolul vitalităţii, al curajului şi al succesului.  De obicei se arborează un crap negru pentru tată şi crapi coloraţi corespunzând numărul băieţilor din casă, în ordinea vârstei: roşu, albastru, verde, portocaliu, roz.

        La sărbători, atât femeile cât şi bărbaţii poartă un kimono. Este o tunică de mătase sau de bumbac, prinsă  în talie cu o centură lată numită obi.  
       Ceremomia ceaiului constă în prepararea ceaiului verde într-o manieră foarte elaborată. Este o artă care presupune cunoştinţe profunde şi o mare sensibilitate, ea invitând la meditaţie asupra sensului vieţii şi aprecierii naturii. 

                                      http://cs.wikipedia.org/wiki/Kimono

       Mâncarea
      În Japonia, cantitatea, prezentarea şi modul de preparare sunt la fel de importante ca hrana însăşi. Unele alimente sunt acoperite în aluat, apoi prăjite în ulei. Acest mod de preparare se numeşte "tempura". Dar cel mai cunoscut fel de mâncare japonez este acela care se mănâncă crud: sushi.
      Sushi se face dintr-o mică bilă de orez care se aplatizează şi se înveleşte(sau nu) într-o algă. Apoi se adaugă deasupra peştele crud . Acesta poate fi somon, caracatiţă sau crab. Înainte de a-l mânca, se scufundă într-un sos de gimbir şi un piure verde foarte iute, wasabi.

        Samuraii formau o clasă de războinici în perioada feudală a Japoniei. Ei jurau credinţă unui senior şi se supuneau unui cod de conduită foarte sever, numit bushido. Aceşti războinici formau un grup de elită, asemănător cavalerilor occidentali din evul mediu. Copiii destinaţi a deveni samurai  începeau pregătirea la o vârstă fragedă. Programul lor era foarte dur, ei fiind permanent obligaţi să-şi dovedească curajul. Crescând, ei învăţau artele războiului, cum ar fi trasul cu arcul, scrima, luptele, călăria. În timpul iernilor învăţau să scrie şi erau iniţiaţi în filozofia budistă.

        Codul de onoare al samurailor este încă folosit în artele marţiale japoneze ca judo sau karate. El cuprinde următoarele nouă virtuţi:  bunătate, dreptate, curaj, respect, stăpânire de sine, onoare, fidelitate,sinceritate, modestie. 

            Sportul naţional japonez este sumo. Acesta este rezervat doar bărbaţilor şi se distinge prin greutatea luptătorilor ( în medie 150kg) Trebuie să-ţi arunci adversarul  în afara saltelei sau să-l faci să atingă pământul cu altă parte a corpului decât picioarele. Rareori lupta durează mai mult de un minut. Luptătorii poartă o pânză înfăşurată  în jurul taliei şi între picioare. Părul acestora este este uns cu ulei şi strâns în coc.

        În trecut, tehnicile învăţate în artele marţiale serveau efectiv în lupte. Astăzi, ele au devenit sporturi pe care le practicăm după anumite reguli, pentru a ne păstra în formă sau pentru a ne apăra în situaţii urgente.

            Vă spune ceva numele de Hokusai ?

        Katsushika Hokusai a fost un pictor şi gravor japonez care a trăit între 1760-1849. Cele mai populare lucrări ale sale sunt „Cele 36 de vederi ale Muntelui Fuji” create între 1826 şi 1833.

        Japonezii sunt inventatorii celebrelor „manga”.

      Termenul de manga însemnă „imagini aleatorii” . În afara Japoniei, el  este folosit numai pentru a desemna benzile desenate japoneze. Cele mai populare manga au fost transformate în anime-uri( desene animate). Stilul de desen japonez este unul foarte expresiv, personajele având ochii mari, iar nasul şi gura mici. Acest stil a avut o influenţă mare asupra benzilor desenate la nivel mondial, fiind practic creat un curent artistic de benzi desenate manga. Printre cele mai populare manga sunt unele foarte cunoscute vouă : Naruto, Dragon Ball, Astro.
        O practică foarte populară printre tineri este cosplay.Termenul se compune din două cuvinte englezeşti costume-play(costum+joacă).
Cosplayerii  se deghizează în personaje celebre din benzile desenate sau jocuri video. Uneori, tinerii se întâlnesc în locuri publice pentru a-şi arăta costumele şi pentru a fi fotografiaţi de turişti.
        Cam asta este tot ce am reuşit să adun despre Japonia. Destul pentru a vă stârni curiozitatea, nu ?
        Pentru cei care ştiu puţină engleză( 8-12 ani), vă recomand o călătorie virtuală accesibilă:http://issuu.com/mrgeebee/docs/erniesjourneyjapan-final?mode=window&backgroundColor=%23222222
         Iar aici veţi găsi informaţii în franceză: 

              http://web-japan.org/kidsweb/explore/french/index.html

De ce migrează animalele

   
         În fiecare an suntem martorii unui fenomen natural, care se repetă cu o precizie  matematică.  Încă din cele mai vechi timpuri, acest fenomen a stârnit în imaginaţia oamenilor credinţe, presupuneri şi ipoteze, care mai de care mai fanteziste, a determinat călătorii de studii şi vaste experimentări . Ştiţi despre ce vorbim? Despre acel du-te-vino periodic al anumitor vieţuitoare de-a lungul şi de-a latul Pământului.

        Migraţia este un fenomen natural des întâlnit în lumea animală. Însă la nici o specie  nu este atât de dezvoltat ca la păsări, care sunt extrem de dependente de mediul înconjurător şi care, favorizate fiind de marea lor mobilitate, pot să-şi aleagă cu uşurinţă locul unde condiţiile de viaţă sunt optime.

      Aşa se face că an de an, în apropierea iernii, când unele specii de păsări  întâmpină mari greutăţi în a-şi găsi hrana ele părăsesc regiunile lorde cuibărit pentru a se îndrepta spre ţările calde unde hrana se găseşte mai uşor.  Alte specii pleacă spre zone în care hrana este la fel de  puţină, dar care le asigură mai multă protecţie în perioada reproducerii şi creşterii puilor. Această deplasare dublă între zona de cuibărit şi cea de iernat  poartă numele de migraţie. 
     Dispariţia păsărilor în timpul toamnei şi reapariţia lor primăvara a primit explicaţii chiar ciudate de-a lungul timpului.
     Se credea, de pildă, că rândunelele hibernează în mâlul de pe fundul apelor sau că în timpul iernii cucul se transformă în uliu. 
     Aristotel, primul naturalist al antichităţii, credea că unele păsări migrează spre ţările calde în timpul iernii, iar altele (rândunelele, struzii, turturelele şi berzele) hibernează ascunse în peşteri şi scorburi de copaci.
       După Plinius, marele naturalist latin, berzele erau păsări migratoare, iar păsările care hibernau se retrăgeau în partea însorită a munţilor, unde se adunau în grupuri, pierzându-şi penajul, care le creştea din nou primăvara când se trezeau din hibernare.
        Aceste păreri s-au păstrat mult timp, iar legenda scufundării rândunelelor în mâl se întâlneşte frecvent în cărţile naturaliştilor evului mediu.
        În 1703 circula o altă legendă. Un naturalist din Anglia, Chares Morton, susţinea că în timpul iernii păsările ar migra pe lună. Călătoria ar fi durat 60 de zile, iar în acest răstimp păsările s-ar hrăni din rezervele lor interne.
        Pe lângă adepţii acestor teorii fanteziste, erau însă şi naturalişti care susţineau teoria migraţiei păsărilor.
      Abia din 1899, când s-a introdus metoda inelării păsărilor, oamenii de ştiinţă au putut să afle mai multe detalii despre perioadele şi traseele de migraţie ale păsărilor.
        Păsările călătoresc în grupuri sau singure, ziua sau noaptea, în funcţie de specie.

        Înainte de a migra ele consumă multă hrană pentru a acumula rezerve de energie.

        Unele păsări pot parcurge mii de kilometri fără oprire. Ele pot să se hrănească în zbor şi chiar să doarmă planând.

         Cele mai mari migratoare sunt păsările insectivore (iarna ,la noi, insectele sunt o raritate),  în timp ce păsările granivore sau cele omnivore migrează pe distanţe scurte sau sunt chiar sedentare.

        Rândunica migrează în Africa. Ea călătoreşte aproximativ 10.000 de kilometri anual. La reîntoarcerea în ţară revine exact în locul de unde a plecat şi îşi reface vechiul cuib.

        Chira polară cuibăreşte la Polul Nord,  dar hibernează la Polul Sud. Asta înseamnă un drum de aproape 36.000 de  kilometri.

        Barza albă migrează spre Africa  la începutul lunii septembrie.

        Cea mai mare parte a drumului o parcurge prin zbor planat,  folosindu-se de curenţii calzi ascendenţi care se formează ziua deasupra uscatului. Berzele din România ajung în Africa prin traversarea Bosforului. Cele din Europa Centrală ocolesc Marea Mediterană prin Strâmtoarea Gibraltar.

        Zonele de iernare preferate din Africa sunt savanele. Aici berzele se hrănesc mai mult cu insecte. Primăvara se întorc pe acelaşi traseu. Berzele tinere nu se întorc acasă pentru cuibărit primăvara, ci ele hoinăresc de-a lungul căii de migraţiune circa 2-3 ani, maturitatea sexuală fiind atinsă abia la 3-4 ani.
                                          
                                                                                 Barza albă
                                                                           (autor André Karwath aka Aka)
         În călătoria lor, păsările urmează  în fiecare an aceeaşi rută. Nu ştim prea bine cum se orientează. Poate că folosesc repere de pe cer, ca soarele sau stelele, dar şi de pe pământ, ca mările, munţii sau fluviile. Oamenii de ştiinţă cred că unele păsări pot găsi nordul şi sudul ca şi cum ar avea o busolă.

        Dar nu numai păsările migrează.

        Balenele migrează în fiecare an  către ape mai calde pentru a da naştere puilor. Asta se întâmplă în apropierea iernii. Atunci balena albastră şi balena cu cocoaşă pleacă din regiunile polare şi străbat oceanele Atlantic, Pacific şi Indian ca să se reproducă. Primăvara fac însă drumul înapoi spre regiunile polare.

        Şi unii peşti migrează.

        Somonul se naşte în râu şi devine adult în mare, unde trăieşte cam 4 ani. Apoi el se întoarce pentru a-şi depune icrele exact în râul în care s-a născut. Somonii îşi găsesc drumul cu ajutorul simţului gustativ. Fiecare peşte memorează „gustul” râului în care s-a născut. La revenirea din mare, recunoaşte urmele acestui gust şi le urmează instinctiv, până îşi găseşte casa.

Pentru majoritatea somonilor, migraţia spre locurile de reproducere este un eveniment unic în viaţă ( după depunerea icrelor mor din cauza epuizării sau din cauza dificultăţilor drumului de întoarcere).
     

        Anghilele migrează la rândul lor. De două ori în viaţă, ele străbat un drum de circa 6000 de kilometri  între locul naşterii şi cel al reproducerii. Călătoria puilor născuţi în Marea Sargasselor spre râurile din interiorul continentului european durează aproape 3 ani. La maturitate, acestea pornesc în ultima lor călătorie, parcurgând drumul spre Marea Sargaselor pentru a se reproduce.
      Scrumbiile de Dunăre şi sturionii (morunul, nisetrul, păstruga) migrează din Marea Neagră în Dunăre.

       Ţestoasele verzi migrează zeci de mii de kilometri de-a lungul apelor oceanelor, pentru a se reîntoarce pe exact aceleaşi plaje pe care s-au născut, în urmă cu zece ani.
        Le poţi vedea  aici: http://www.arkive.org/green-turtle/chelonia-mydas. 

        Fluturii monarh străbat în zbor  4500 de kilometri din Canada până în Mexic. Această călătorie misterioasdă durează două luni, în care fluturii zboară cu o viteză de  80 de kilometri pe oră.
                              
                                                 Autor: Armon

 

        Turmele de caribu ( renii din America de Nord) migrează iarna spre teritorii mai înierbate, în căutarea hranei. Ei sunt urmaţi de haitele de lupi, care atacă exemplarele ce nu ţin pasul cu turma.
        Puteţi încărca această fişă în format pdf aici:
         http://issuu.com/era123/docs/migratia


         

Figurine din ouă

       Vremea frumoasă l-a inspirat pe Cat. De data asta a confecţionat cu copiii nişte figurine din ou. Cu resturi de cârpe şi alte materiale rămase de la lecţia de mărţişorit. Cred că o să trimitem câteva şi la concurs.

                                                                Rilă-Iepurilă

                                                    Chinezoaica Mei

                                                                  Dansatorul

  
                                                                      Ciclopul
                                                                                    

                                                                 Mama şi tata

                                                             Un exponat cu blăniţă....

                                                               Şi un dans de rămas bun !

                                                         

                                                                 

                                                               

                                               

 

                                                    

                                   

Ursul polar

 

 Unde trăiesc?

          Aproape de Polul Nord, în regiunea arctică. Acolo unde trăiesc eu este atât de frig încât marea este aproape mereu îngheţată.

Cu ce mă hrănesc ?

          Sunt un carnivor, deci mănânc foci, balene moarte şi peşti. Nu este uşor să găsesc ceva de mâncare în aceste ţinuturi. Dar am un miros pe cinste ! Pot simţi mirosul unui animal mort de la mai mult de 30 km distanţă. Si chiar dacă este îngropat sub un metru de zăpadă.

          Pentru prada vie, mă folosesc de copcile din banchiză : aştept neclintit ca o focă să scoată nasul la aer şi... poc ! o adorm cu o labă. Miam ! Ce masă bună !

Cât de mare sunt ?

          Foarte mare ! Ridicat pe două labe măsor 3 metri înălţime. Şi cântăresc între 350-680 kg.

Cum este blana mea ?

          Hm, nu este chiar atât de albă precum crezi tu.  Impresia de alb imaculat e dată de reflexia zăpezii din jur. Ce pot să-ţi spun e că este foarte deasă şi formată din fire lungi de păr. O haină potrivită pentru un ţinut atât de rece ! Şi am blană chiar şi pe tălpi !

Cum înot ?

          Doar cu labele din faţă. Pe cele din spate le folosesc drept cârmă. Pot înota chiar şi 100 de kilometri !

 Prădători naturali

          Chiar credeţi că am ? Vă înşelaţi ! Doar că ne mai luptăm între noi pentru teritoriul de vânătoare sau pentru femele.

          A ! Era să uit : eu şi cu tine nu prea suntem prieteni. Semenii tăi m-au vânat cu îndîrjire, m-au închis în grădini zoologice sau m-au făcut circar.Din această cauză, dar şi din cauza încălzirii globale, am rămas cam puţini.

Astăzi sunt  un animal protejat. Am chiar şi o zi de sărbătoare : pe 27 februarie este ziua internaţională a ursului polar.

          Tot ce ţi-am povestit aici găseşti şi în « Fram, ursul polar » de Cezar Petrescu.

           Puteţi descărca această fişă în format pdf aici:

http://issuu.com/era123/docs/abcmica.blogspot.com

Şi alţii au mai scris despre mine:

http://wwf.panda.org/what_we_do/where_we_work/arctic/wildlife/polar_bear/  

Iar alţii mi-au făcut poze frumoase:
 http://www.francislatreille.com/photos_faunearctic.html                                  

Poporul de pe tărâmul îngheţat de la capătul lumii

       Îşi spun inuiţi, cuvânt care s-ar traduce prin „om”. Sunt aproximativ 100.000 de suflete care împart un teritoriu uriaş în zona Cercului Polar, din Siberia, Groenlanda, Alaska şi până în nordul Canadei.    

       Limba vorbită

           Chiar dacă la şcoală se învaţă în engleză, franceză, daneză sau rusă, de multe ori în familie se vorbeşte limba inuit. Alfabetul acestei limbi a fost adaptat pentru a putea fi utilizat în informatică . Bătrânii sunt deseori chemaţi în şcoli să-i înveţe pe copii obiceiurile şi meşteşugurile tradiţionale.

       Vestimentaţia

          Hainele lor trebuie să fie călduroase şi impermeabile,  iar pieile animalelor vânate sunt perfecte : hanorace din blană, cu glugi uriaşe în care femeile îşi instalează bebeluşii, ghete din piele de focă, toate cusute manual, cu ace din os şi fir din tendon de balenă. Hmm... asta era pe vremuri. Acum poartă haine moderne, aşa cum purtăm şi noi.

       Locuinţele

          Igloo-uri din blocuri de zăpadă asamblate pentru a forma  o cupolă.

          Chiar credeţi asta ?

          Igloo-ul era doar un adăpost sezonier, folosit  iarna, în perioadele de vânătoare. Era un adăpost bun contra vântului şi suficient de luminos, pentru că zăpada este translucidă. Lămpile cu grăsime de focă sau de balenă asigurau o temperatură 1 – 2 grade, în timp ce afară erau cam  -50. Inuiţii îşi construiau însă şi  case din piatră şi bulgări de pământ, cu grinzi şi etaj din lemn.

          Astăzi, cei mai mulţi inuiţi  trăiesc în case moderne, colorate, încălzite, cu televiziune, telefon şi internet. Casele au de obicei o formă pătrată , cu 2 până la 8 camere, în care trăiesc deseori mai multe generaţii ale unei familii.

          Construirea unui igloo sau a unui adăpost din pietre este  o provocare pentru tinerii inuiţi, care învaţă astfel  cum trăiau bunicii şi străbunicii lor.

          Animalele din jurul inuiţilor

          Ursul alb, lemingul, morsa, narvalul, beluga, somonul, boul moscat, renul. Fauna sălbatică a Marelui Nord este bogată şi constituie hrana tradiţională a inuiţilor. Ea furnizează de asemenea grăsimea pentru lămpi, osul şi fildeşul necesar pentru confecţionarea diferitelor obiecte, piei pentru haine, bărci şi tobe, tendoane pentru firul de cusut şi funii.

          Inuiţii cresc câini husky pe care îi dresează pentru a trage săniile şi îi hrănesc cu carne de focă. Conducerea unui atelaj nu e un lucru uşor şi nu se face „după ureche”. Fiecare câine are un loc şi un rol particular, în funcţie de caracterul şi forţa sa.

          Vânătoarea – tradiţie şi actualitate

          În timpul verii pleacă la vânătoare în caiacele lor din lemn sau piele de focă întinsă pe os. Iarna folosesc sania sau maşini speciale pentru zăpadă. Sparg o copcă în gheaţă şi aşteaptă nemişcaţi  momentul în care o focă va încerca să iasă pe banchiză.

          Puştile moderne cu lunetă le permit să ţintească  mai sigur, dar vânătorii inuiţi preferă să folosească armele tradiţionale ca lancea şi harponul, în dorinţa lor de a conserva fauna sălbatică pentru generaţiile viitoare.

          Pe vremuri, familiile erau nomade şi-şi schimbau cu regularitate teritoriul de vânătoare, Acum se pleacă la vânătoare doar pentru câteva zile în timpul vacanţelor sau în week-end.

          Credinţe, sărbători şi ritualuri

       Legătura între om, animale şi elementele naturale este realizată prin intermeidul Şamanului. Inuiţii credeau că acesta are puterea de a vindeca bolile şi de a-i proteja de rele.

          Pentru a deveni şaman, o persoană trebuia să îndeplinească nişte sarcini foarte grele: să postească mai multe zile şi să trăiască izolat într-un igloo timp de o lună. Aici se întâlneşte cu spiritele iar bătrânii şamani îl învaţă pe cel tânăr cuvintele şi gesturile magice şi îi transmit secretele naturii.

          Sărbătorile sunt un prilej pentru comunitate de a se întâlni,  a dansa , a cînta, a organiza competiţii sportive şi pentru a aduce  mulţumiri spiritelor ( pentru întoarcerea primăverii şi a luminii, pentru noroc la vânătoare...).

          Arta tradiţională

       Inuiţii îşi fabricau unelte din fildeş de morsă sau din os sculptat decorate cu motive geometrice. Hainele cu nasturi sculptaţi şi broderii colorate sunt adevărate opere de artă.
          Puteţi descărca această fişă în format pdf aici:
                    
http://issuu.com/era123/docs/inuiti 

 

            Covor din piele de focă

        

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/96/Inuit_kayak_%28Alaska%29_-_Arctic_Museum.jpg

 articole interesante: http://www.lumea-copiilor.ro/enciclopedie/eschimosii/eschimosii.php

fotografii: http://www.francislatreille.com/photos_arcticethnies.html
planşe de colorat:
 http://www.gifgratis.net/coloriage/caribou/images/6.html
 http://www.supercoloring.com/pages/polar-bear-20/
 http://coloringp.com/eskimos-coloring-pages

Legenda nopţii polare

                

       Pe vremea  când oamenii de abia începuseră să populeze Marele Nord, eschimoşii erau cel mai fericit popor al Planetei Albastre. Ei dispuneau de hrană din belşug, aveau apă suficientă şi nu se certau niciodată. Ziua se bucurau de strălucirea Soarelui iar în timpul nopţii profitau de lumina delicată a Lunii. Pentru trib, totul era o sursă de bucurie şi un  pretext de sărbătoare.

        Dar s-a întâmplat că trei dintre ei au devenit geloşi pe fericirea celorlalţi. Au încercat prin toate mijloacele să dezbine  membrii tribului, dar fără succes.  Aşa că au hotărât să atace astrul zilei, tatăl tuturor lucrurilor,  pentru a-l ucide. Sperau că astfel camarazii lor vor fi privaţi de căldură şi lumină, că viaţa va deveni dificilă şi că nefericirea se va cuibări în inimile tuturor.

        Şi-au pregătit atacul cu cea mai mare grijă: săgeţi şi harpoane pe care le vor  proiecta pe cer la miezul zilei.

        În ziua hotărâtă, şi-au lansat armele către Soare, dar în zadar. Tot ceea ce era trimis către cer cădea pe pământ, ars de razele Soarelui.

        Fără să se descurajeze, au încercat să răcească Soarele aruncând spre el uriaşe blocuri de gheaţă. Planul lor a dat greş şi de această dată: gheaţa se topea şi cădea pe atacatori.

        Dar nici asta nu i-a descurajat. Voiau cu orice preţ să provoace nefericirea celor din jur. Au plănuit atunci să facă să facă să dispară astrul nopţii. Au discutat împreună multe săptămâni fără să găsească o soluţie.

        Într-o seară, după ce băuseră mai mult decât de obicei, şi-au ridicat privirile către Lună şi au început să-şi bată joc de ea, adresându-i vorbe urâte.

        Întristată,  buna Lună a plâns multă vreme din cauza răutăţii lor. Văzând că insultele lor au avut efect, cei trei şi-au înteţit atacurile, şicanând astrul nopţii săptămâni la rând.

        Luna s-a săturat să-i tot asculte. I-a povestit necazul său Soarelui, care a hotărât să intervină. Ceea ce ignoraseră cei trei eschimoşi era că Luna era sora Soarelui şi că ei se întâlneau de două ori pe zi.

        Soarele le-a cerut mai întâi acestora să oprească atacurile.

        Spre nenorocul tribului,  cei trei netrebnici, prea leneşi pentru a merge la vânătoare, erau singuri în sat. Nimeni altcineva n-a auzit porunca Soarelui, iar cei trei n-au vrut să ţină cont de ea şi i-au  râs acestuia  în nas.

        Atunci Soarele şi-a ieşit din fire şi a hotărât să le dea o lecţie pe care să n-o uite niciodată:  el s-a hotărât să dispară de pe cerul Eschimoşilor şase luni pe an.

         Şi aşa a apărut noaptea polară.

                                                                (legendă inuită)

Cuvinte încurcate

        Mica a încurcat literele unor cuvinte. Le poţi descurca tu ?

1.     Material de bază folosit pentru fabricarea uneltelor primilor oameni.

2.    Primele manifestări artistice ale oamenilor preistorici.

3.    Perioadă din istoria umanităţii care începe cu apariţia omului şi se termină cu apariţia scrisului.

4.    Maimuţă umanoidă, considerată precursor al omului.

5.    Mamifer  de mari dimensiuni, contemporan cu omul preistoric.

6.    Strămoşul omului modern.

7.    Localitate din Franţa în care au fost descoperite picturi rupestre.

8.    Descoperire importantă care a schimbat modul de alimentaţie al omului preistoric.

1.     R A P I T A

2.    T A R A P E T R A U S A

3.     R P I T O E S I E R

4.    C E U A S A L O T T P I R

5.    T U M A M

6.    N S E M O O S P I H A

7.    X L A S U C A

8.    C O F