Clanul felinelor din mansardă

         Şi dacă tot vorbim de prieteni necuvântători, a venit timpul să vi-i prezint pe cei din bătătura noastră.

          Mica şi Cat fac parte din clanul felinelor din casa noastră. 

         Cat este puiul Ducesei şi al lui Oli, sau poate al lui Norocel (nu putem şti în lipsa unui test de paternitate).      S-a născut pe 15 aprilie 2011, la ora 3  noaptea. L-am moşit împreună cu picea mea, care de cum i-a văzut codiţa neagră mi-a spus că vrea să-l păstreze. Şi l-am păstrat. Numele vine de la o pisică răutăcioasă dintr-un desen animat : "Mr. Cat".

          Când era mititel, era negru cu picioarele vărgate. Semăna cu un okapi. Pe la 3 săptămâni ne-am dat seama că o să fie  gri vărgat. Este puiul cu 4 mame, fiindcă toate pisicuţele noastre şi l-au disputat.

          Mica a apărut în peisaj toamna trecută. Tocmai condusesem la poartă o cunoştinţă  care  mi-a spus: „Sper că nu o luaţi şi pe asta!”. Abia atunci am văzut pisicuţa care se lipise pur şi simplu de poartă. Era îngrozitor de slabă şi avea un picior rupt. Nu am rămas indiferenţi. Tot clanul a iubit-o din prima clipă.

          

                                       Să continuăm cu juniorii:

                                       Acesta este Costică. L-am dobândit la serbarea de sfârşit de an a fetiţei mijlocii. Copiii l-au găsit în amfiteatrul şcolii şi au început să şi-l dispute. Apoi au curs telefoanele la părinţi, în încercarea de a-i convinge să-l accepte. Mulţi copii l-au vrut, dar părinţii nu s-au înduplecat. Mă rog, în afară de noi. Doarme culcuşit în pletele fetiţei şi tot încearcă să sugă lăptic de la ceafa ei. L-am hrănit o vreme cu biberonul fiindcă nu ştia să mănânce mâncare solidă din castronel. De ce-l cheamă Costică ? După videoclipul acela cu "Dormi, Costică ? Da de ce dormi?" Aşa şi cu el. Doarme toată ziua, iar noaptea nu ne lasă să dormim.

         Ultima achiziţie este Gălbenuş. E cam de-o seamă cu Cat şi e portocaliu tot, inclusiv ochii. Se învârte pe lângă casa noastră de câteva luni, dar abia săptămâna trecută s-a hotărât să intre-n clan. Acomodarea e cam grea, fiindcă unii veterani nu-l acceptă încă, dar cum el ştie ce vrea, cred că lucrurile se vor rezolva. Nu ştie să mănânce din castronel, ci doar din mână sau de pe jos.

                                                    Să trecem la veterani.

      El este pisoiul "Faşe miau !". Numele din acte - Carlos, sau "Grasu"- nume de alint. Este prima mâţă adunată de fiica mea de pe străzi. Avea cam doi ani şi jumătate când mi-a adus pisicul care miorlăia disperat. Iar ea ridica spre mine mânuţele încleştate pe gâtul pisicii, spunându-mi :"Ute, faşe miau!" 

         "Faşe miau" a călătorit de la Mangalia la Bucureşti, dar nu l-a deranjat  schimbarea . Tot atunci am luat şi o corcitură de pekinez, Minou, cu care se juca într-o disperare. Asta până în ziua în care Minou a descoperit că nu e pisică (opt luni mai târziu). El e stăpânul necontestat al clanului şi are tabieturi pe care chiar şi noi trebuie să le respectăm.  Intră în casă la ora nouă fix în fiecare seară  şi doarme  de 9 ani în acelaşi loc pe canapea. Dacă  nu e liber, te dă pur şi simplu la o parte. Adică se trânteşte pe tine cu toate cele 12 kilograme ale sale, până când te determină să te dai mai încolo.

      Câţiva ani mai târziu a apărut Pufulete, o corcitură de siamez. Fetiţa cea mică şi-a dorit o pisică numai a ei. Cred că era în clasa întâi, în vacanţa aceea de toamnă. I-am trimis pe toţi trei într-o tabără, iar când s-au întors, ea a găsit în pat un motănel pe care l-am adunat din curtea unui  service auto.

         
           În iarna aceea, care a fost una foarte grea, l-am dobândit pe Mişu, golanul străzii.  Stătea în cais şi miorlăia. Ne-a fost milă de el şi l-am luat. N-a ieşit din casă trei săptămâni. Astăzi stă mai mult afară. Noaptea colindă tot cartierul, iar dimineaţa vine acasă să mănânce şi să doarmă. Se simte că a trăit mai mult pe străzi. E singura mâţă bătăuşă pe care o avem. O vreme îi căşunase pe Carlos. Apoi pe Pufulete. Astăzi îi face zile fripte lui Gălbenuş, care însă îi ţine piept cu succes.

            Şi aşa a mai trecut un an, iar noi am mai căpătat o pisicuţă. O corcitură de birmaneză, pe care  am primit-o de la o mătuşă de la ţară. O frumuşică cu ochi mari albaştri, Ducesa. Nu ne-am mişcat suficient de repede cu sterilizarea, aşa că ne-a făcut o tură de pui. Trei i-am dat  în adopţie,  dar pe Cat l-am păstrat. După aceea am   sterilizat-o. Ducesa a avut şi o  aventură cam urâtă. Anul acesta, după Paşti a dispărut de acasă. Am dat anunţuri pe net, am pus afişe prin zonă, am vorbit cu toţi comercianţii din jur. La o săptămână, am primit un sms prin care am fost anunţată că pisica din poză este moartă. Am încercat să sun, dar la numărul afişat nu mi-a răspuns niciodată nimeni.  După vreo două luni, am primit un alt telefon, de la o persoană care a încercat să mă învăluie, spunându-mi că pisicuţa mea trăieşte, că a fost operată pe banii unei pensionare care ar fi dispusă să mi-o înapoieze, cu condiţia restituirii cheltuielilor, nici mai mult, nici mai puţin de 1000 lei, asta fără a socoti şi mâncarea.  Discuţia nu s-a încheiat în sensul celor dorite de persoana care m-a contactat, iar după câteva zile, am găsit pisica în curte, vie, neoperată, dar atât de nemâncată încât burtica i se lipise de şira spinării, iar oasele şoldurilor îi ieşeau prin piele. Am tras concluzia că cineva a închis pisica, apoi a urmărit anunţurile cu animale pierdute , în dorinţa de a scoate bani de pe urma ei. Nu suntem singurii care au trecut prin asta.

                    Blondul este Oliver, unul din presupuşii taţi ai lui Cat. Şi el s-a pripăşit în curte şi a fost adoptat de copii. Este pisoiul preferat al băiatului meu.  A fost  ceartă mare între copii din cauza lui, dar lucrurile s-au liniştit cu... un alt pisoi, Norocel. Fetiţa milocie îşi dorea un pisoi negru şi l-a găsit pe net.

                  
             Nu s-a terminat povestea. Urmează Dulcie-Maude. Un nume dintr-o carte pentru copii, "Soarecii lui Graur"de Dick King Smith.

Pare că Dumnezeu n-a mai avut culori şi pentru ea. Şi atunci i-a pus câte un strop din ce-a rămas: puţin alb, puţin portocaliu, puţin negru şi mult gri spălăcit. Nu e prea frumoasă, dar are o fire foarte plăcută. Şi pe ea am găsit-o în curte, pe vremea când aici era şantier. 

             Şi cred că încheiem povestea. Cu Sara. Găsită tot în curte. Am vrut s-o plasăm unei prietene. A ţinut-o cam un an, dar nu s-au acomodat una cu alta, iar pisica ajunsese să-şi facă nevoile oriunde, numai în tăviţă nu. A vrut să-i dea drumul pe stradă, dar am decis să încercăm s-o luăm la noi. Ei bine, aici nu face boacăne. Poate pentru că are o bucăţică de curte  unde să stea cu burta la soare. E grasă, cu picioare subţiri şi scurte. Şi foarte casnică.

              Asta e tot. Deocamdată. Când vine vorba de pisici, nu sunt sigură că este un capitol încheiat.