Originea lumii şi a oamenilor

       

       Cu mult timp în urmă, când soarele şi luna nu străluceau încă pe cer iar lumea nu era decât o pâclă verde ca pădurea virgină, Spiritele s-au adunat pentru a-şi alege regele. După discuţii interminabile, acestea oscilau între puternicul Ntogini, îndemânaticul Ndoga-gin şi înţeleptul Mguri-mgori.

        Un spirit neînsemnat şi plăpând numit Impisi se adresă atunci adunării:

        - Să-l alegem drept rege pe acela dintre noi care va avea cea mai remarcabilă realizare.

        Toate spiritele au fost de acord.

        Puternicul şi curajosul Ntogini s-a ridicat şi, dintr-un singur gest al mâinii a împrăştiat pâcla verzuie.

        Isteţul şi priceputul Ndoga – gin  făcu, la rândul său un gest cu mâna şi apăru pământul.

        Înţeleptul Mguri-mgori întinse braţele peste pământ şi, dintr-o dată, pădurea începu să crească, izvoarele şi râurile să curgă iar lacurile se umplură de apă.

        Peste toate acestea, umflându-si obrajii, suflă îndrăzneţul Ntgogini şi rupse toţi arborii pădurii, provocând vânturi şi furtuni.

       

        Ndoga-gin adună toate Spiritele moarte de la începutul timpurilor pentru a le agăţa pe cer, creând astfel  luna şi stelele.

        Mguri-mgori luă unul dintre ochii săi şi-l aruncă sus pe cer unde se transformă în soare.

        După aceea, Ntgogini creă norii, Ndoga-gin ploaia şi Mguri-mgori fulgerul. Puţin câte puţin, pământul dobândi înfăţişarea sa finală. Doar oamenii mai lipseau.

        Atunci, plăpândul Impisi se prezentă din nou în faţa adunării zicând:

        -Cei trei zei sunt cu adevărat foarte puternici, dar mi se pare că Mguri-mgori este cel mai puternic dintre ei.  Să-l facem regele nostru, dacă va reuşi să creeze nişte fiinţe asemenea nouă.

        Toate spiritele au acceptat propunerea lui Impisi. Mguri-mgori  îşi luă rămas bun de la ei şi se retrase într-un loc cunoscut doar de el. Rămase acolo mult timp iar la întoarcerea sa arătă timid ce crease cât a fost plecat. Se mulţumi să spună:

        -Am încercat  să creez fiinţe asemănătoare nouă. Le-am  acordat privilegiul de a domni peste tot ce se află pe pământ, dar au două îndatoriri: aceea de a ni se supune nouă, zeilor şi Spiritelor şi aceea de a se spăla zilnic într-o apă curgătoare pentru ca gândurile lor să rămână curate.

        După ce şi-au manifestat zgomotos entuziasmul, Spiritele l-au ales rege.

        Numai puternicul Ntogini fu nemulţumit, fiind invidios pe Mguri-mgori..

        Acesta suflă din toate puterile  şi o teribilă tornadă devastă pământul. Fluviile ieşiră din mătcile lor şi inundară pământul. Când tornada se potoli iar fluviile îşi reluară cursul lor obişnuit, peste tot se întindeau numai mlaştini. Si iată că oamenii au început să iasă din  acest noroi.

        Pentru că ei  au ieşit din noroi, pielea lor este neagră, dar  cum se spală  zilnic în apa cristalină a râurilor, gândurile lor sunt de un alb imaculat .

                           poveste africană

Culori fabricate acasă

            Amestecaţi 2 gălbenuşuri de ou cu puţină apă. Repartizaţi amestecul obţinut în mici cutiuţe de plastic şi adăugaţi  pigmentul colorat – cretă colorată pisată,zaţ de cafea, fructe zdrobite (coacăze, căpşuni, cireşe...), legume (sfeclă roşie...), cacao, ţărână, cărămidă pisată, muştar, pastă de roşii etc...

        Aceste culori nu pot fi conservate.

        Le puteţi folosi pentru a picta pe pietre, ca oamenii preistorici, utilizând produse naturale.

        Îngroşarea guaşei

        1. Cu făină

        5 măsuri cu apă, 2 măsuri cu făină, ½ măsură de zahăr, 3 linguri cu sare. Se amestecă toate ingredientele şi se fierb timp de 7 minute. Amestecul preparat poate fi păstrat la frigider mai multe săptămâni.

        Pentru a-l colora, repartizaţi preparatul în mai multe doze şi adăugaţi  între 1/8 şi 1/4 guaşă lichidă sau pudră.

        Culoarea astfel obţinută poate fi aplicată pe un suport de carton cu ajutorul unui cuţit, a unei spatule sau cu o mică racletă decupată dintr-o tăviţă de polistiren.

        2.  Cu rumeguş

        Se amestecă guaşa lichidă cu câteva linguri de rumeguş, nisip sau cereale pentru micul dejun. Dacă daţi mână liberă copiilor, cu siguranţă vor avea şi alte idei.

       3. Cu apret lichid pentru rufe

Amestecând praful de guaşă cu apret lichid (amidon) se obţine un amestec gros şi strălucitor.

       4. Cu sare

        Sare fină + guaşă lichidă = amestec gros, care  uscându-se, va da lucrării o textură interesantă

E toamnă iar ... sau poate primăvară ?

   

      În popor se spune că dacă pomii înfloresc în septembrie, toamna va fi lungă şi frumoasă. 
      Ei bine, iată ce a răsărit în cireşul nostru:

Legenda renului şi a lupului

        La începuturile lumii, nu exista nici o vietate, nici un animal, doar primul bărbat şi prima femeie. Aceasta din urmă    l-a rugat pe Kaila, zeul cerului, să populeze pământul. 
        Kaila i-a transmis că trebuie să facă o copcă în banchiză şi să pescuiască prin ea toate animalele. Aşa a făcut femeia, şi fiecare colţişor al pământului a prins viaţă. Ultimul pe care femeia l-a scos a fost renul, despre care Kaila i-a spus că este cel mai valoros dar pe care i   l-a  făcut, deoarece acesta îi va hrăni poporul.
       Femeia a eliberat renul şi i-a spus să se răspândească  şi să se înmulţească. Renii s-au înmulţit  şi curând, fiii primei femei au putut să-i vâneze pentru a se hrăni cu carnea lor şi   să-şi confecţioneze corturi şi veştminte din pielea lor. Totuşi, descendenţii primei femei alegeau mereu cele mai frumoase exemplare, aşa că într-o zi n-au mai rămas în turme decât animalele slabe şi bolnave.  De acestea inuiţii se temeau, fiindcă credeau că mâncându-le vor deveni neputincioşi şi bolnavi ca ele.
      Atunci femeia îl întrebă pe zeul cerului ce să facă, iar acesta îl vizită pe Amarok, spiritul Lupului. Amarok le ceru copiilor săi, lupii, să mănânce ei exemplarele slabe şi bolnave, pentru ca turmele să devină iar numeroase, cu animale puternice şi sănătoase, iar fiii femeii să poată vâna din nou.

      De atunci, omul, lupul şi renul au nevoie unul de altul. Renii hrănesc lupii, dar lupii menţin renii sănătoşi, pentru ca omul să aibă la rândul său cu ce se hrăni.
                                  legendă inuită consemnată de  Farley Mowat

Câinele şi mielul

             Odată, un câine paznic la o stână  de capre fiind, aude un miel behăind.

            - Ce cauţi aici, micuţule ? Oile pasc colo, pe deal. Cu siguranţă acolo se află şi mama ta !

            Mielul priveşte spre câine şi spune :

            - Îţi mulţumesc pentru grijă, bunule paznic, dar eu nu o caut pe aceea care m-a zămislit. Nu îmi este mamă cea care poartă în pântece o sarcină de care n-are habar şi scapă de ea când vine sorocul de fătare, fără să-i pese de soarta pruncului său. Eu mamă îi spun celei care le fură iezilor lăpticul, ca din partea acestora să îmi facă şi mie parte. Şi aceea se află aici.

            -  Şi totuşi, nu poţi să nu o preferi pe cea care ştii că te-a adus pe lume  şi care este aidoma ţie, vorbind acelaşi grai !

            - Câtuşi de puţin ! Căci ea nu avea habar de sunt alb sau negru şi nici nu-i păsa de asta. La zămislirea mea ea n-a avut nici grijă, nici habar. De ce să o prefer aceleia care m-a luat de milă şi m-a crescut cu atâta grijă de parcă aş fi fost chiar de ea născut ? Rudenia nu legea firii o hotărăşte, ci dărnicia, bunătatea şi iubirea !

                     după o fabulă de Fedru

Clanul felinelor din mansardă

         Şi dacă tot vorbim de prieteni necuvântători, a venit timpul să vi-i prezint pe cei din bătătura noastră.

          Mica şi Cat fac parte din clanul felinelor din casa noastră. 

         Cat este puiul Ducesei şi al lui Oli, sau poate al lui Norocel (nu putem şti în lipsa unui test de paternitate).      S-a născut pe 15 aprilie 2011, la ora 3  noaptea. L-am moşit împreună cu picea mea, care de cum i-a văzut codiţa neagră mi-a spus că vrea să-l păstreze. Şi l-am păstrat. Numele vine de la o pisică răutăcioasă dintr-un desen animat : "Mr. Cat".

          Când era mititel, era negru cu picioarele vărgate. Semăna cu un okapi. Pe la 3 săptămâni ne-am dat seama că o să fie  gri vărgat. Este puiul cu 4 mame, fiindcă toate pisicuţele noastre şi l-au disputat.

          Mica a apărut în peisaj toamna trecută. Tocmai condusesem la poartă o cunoştinţă  care  mi-a spus: „Sper că nu o luaţi şi pe asta!”. Abia atunci am văzut pisicuţa care se lipise pur şi simplu de poartă. Era îngrozitor de slabă şi avea un picior rupt. Nu am rămas indiferenţi. Tot clanul a iubit-o din prima clipă.

          

                                       Să continuăm cu juniorii:

                                       Acesta este Costică. L-am dobândit la serbarea de sfârşit de an a fetiţei mijlocii. Copiii l-au găsit în amfiteatrul şcolii şi au început să şi-l dispute. Apoi au curs telefoanele la părinţi, în încercarea de a-i convinge să-l accepte. Mulţi copii l-au vrut, dar părinţii nu s-au înduplecat. Mă rog, în afară de noi. Doarme culcuşit în pletele fetiţei şi tot încearcă să sugă lăptic de la ceafa ei. L-am hrănit o vreme cu biberonul fiindcă nu ştia să mănânce mâncare solidă din castronel. De ce-l cheamă Costică ? După videoclipul acela cu "Dormi, Costică ? Da de ce dormi?" Aşa şi cu el. Doarme toată ziua, iar noaptea nu ne lasă să dormim.

         Ultima achiziţie este Gălbenuş. E cam de-o seamă cu Cat şi e portocaliu tot, inclusiv ochii. Se învârte pe lângă casa noastră de câteva luni, dar abia săptămâna trecută s-a hotărât să intre-n clan. Acomodarea e cam grea, fiindcă unii veterani nu-l acceptă încă, dar cum el ştie ce vrea, cred că lucrurile se vor rezolva. Nu ştie să mănânce din castronel, ci doar din mână sau de pe jos.

                                                    Să trecem la veterani.

      El este pisoiul "Faşe miau !". Numele din acte - Carlos, sau "Grasu"- nume de alint. Este prima mâţă adunată de fiica mea de pe străzi. Avea cam doi ani şi jumătate când mi-a adus pisicul care miorlăia disperat. Iar ea ridica spre mine mânuţele încleştate pe gâtul pisicii, spunându-mi :"Ute, faşe miau!" 

         "Faşe miau" a călătorit de la Mangalia la Bucureşti, dar nu l-a deranjat  schimbarea . Tot atunci am luat şi o corcitură de pekinez, Minou, cu care se juca într-o disperare. Asta până în ziua în care Minou a descoperit că nu e pisică (opt luni mai târziu). El e stăpânul necontestat al clanului şi are tabieturi pe care chiar şi noi trebuie să le respectăm.  Intră în casă la ora nouă fix în fiecare seară  şi doarme  de 9 ani în acelaşi loc pe canapea. Dacă  nu e liber, te dă pur şi simplu la o parte. Adică se trânteşte pe tine cu toate cele 12 kilograme ale sale, până când te determină să te dai mai încolo.

      Câţiva ani mai târziu a apărut Pufulete, o corcitură de siamez. Fetiţa cea mică şi-a dorit o pisică numai a ei. Cred că era în clasa întâi, în vacanţa aceea de toamnă. I-am trimis pe toţi trei într-o tabără, iar când s-au întors, ea a găsit în pat un motănel pe care l-am adunat din curtea unui  service auto.

         
           În iarna aceea, care a fost una foarte grea, l-am dobândit pe Mişu, golanul străzii.  Stătea în cais şi miorlăia. Ne-a fost milă de el şi l-am luat. N-a ieşit din casă trei săptămâni. Astăzi stă mai mult afară. Noaptea colindă tot cartierul, iar dimineaţa vine acasă să mănânce şi să doarmă. Se simte că a trăit mai mult pe străzi. E singura mâţă bătăuşă pe care o avem. O vreme îi căşunase pe Carlos. Apoi pe Pufulete. Astăzi îi face zile fripte lui Gălbenuş, care însă îi ţine piept cu succes.

            Şi aşa a mai trecut un an, iar noi am mai căpătat o pisicuţă. O corcitură de birmaneză, pe care  am primit-o de la o mătuşă de la ţară. O frumuşică cu ochi mari albaştri, Ducesa. Nu ne-am mişcat suficient de repede cu sterilizarea, aşa că ne-a făcut o tură de pui. Trei i-am dat  în adopţie,  dar pe Cat l-am păstrat. După aceea am   sterilizat-o. Ducesa a avut şi o  aventură cam urâtă. Anul acesta, după Paşti a dispărut de acasă. Am dat anunţuri pe net, am pus afişe prin zonă, am vorbit cu toţi comercianţii din jur. La o săptămână, am primit un sms prin care am fost anunţată că pisica din poză este moartă. Am încercat să sun, dar la numărul afişat nu mi-a răspuns niciodată nimeni.  După vreo două luni, am primit un alt telefon, de la o persoană care a încercat să mă învăluie, spunându-mi că pisicuţa mea trăieşte, că a fost operată pe banii unei pensionare care ar fi dispusă să mi-o înapoieze, cu condiţia restituirii cheltuielilor, nici mai mult, nici mai puţin de 1000 lei, asta fără a socoti şi mâncarea.  Discuţia nu s-a încheiat în sensul celor dorite de persoana care m-a contactat, iar după câteva zile, am găsit pisica în curte, vie, neoperată, dar atât de nemâncată încât burtica i se lipise de şira spinării, iar oasele şoldurilor îi ieşeau prin piele. Am tras concluzia că cineva a închis pisica, apoi a urmărit anunţurile cu animale pierdute , în dorinţa de a scoate bani de pe urma ei. Nu suntem singurii care au trecut prin asta.

                    Blondul este Oliver, unul din presupuşii taţi ai lui Cat. Şi el s-a pripăşit în curte şi a fost adoptat de copii. Este pisoiul preferat al băiatului meu.  A fost  ceartă mare între copii din cauza lui, dar lucrurile s-au liniştit cu... un alt pisoi, Norocel. Fetiţa milocie îşi dorea un pisoi negru şi l-a găsit pe net.

                  
             Nu s-a terminat povestea. Urmează Dulcie-Maude. Un nume dintr-o carte pentru copii, "Soarecii lui Graur"de Dick King Smith.

Pare că Dumnezeu n-a mai avut culori şi pentru ea. Şi atunci i-a pus câte un strop din ce-a rămas: puţin alb, puţin portocaliu, puţin negru şi mult gri spălăcit. Nu e prea frumoasă, dar are o fire foarte plăcută. Şi pe ea am găsit-o în curte, pe vremea când aici era şantier. 

             Şi cred că încheiem povestea. Cu Sara. Găsită tot în curte. Am vrut s-o plasăm unei prietene. A ţinut-o cam un an, dar nu s-au acomodat una cu alta, iar pisica ajunsese să-şi facă nevoile oriunde, numai în tăviţă nu. A vrut să-i dea drumul pe stradă, dar am decis să încercăm s-o luăm la noi. Ei bine, aici nu face boacăne. Poate pentru că are o bucăţică de curte  unde să stea cu burta la soare. E grasă, cu picioare subţiri şi scurte. Şi foarte casnică.

              Asta e tot. Deocamdată. Când vine vorba de pisici, nu sunt sigură că este un capitol încheiat. 

           

               

Coada animalelor

                          

          

     Pe vremuri, animalele nu aveau coadă. Calul nu putea să alunge muştele, veveriţa se temea să sară dintr-o creangă în alta, vulpea era mai puţin frumoasă, iar despre leu, nici să nu mai vorbim !

          Înţeleptul rege al animalelor, leul, luă hotărârea de a îndrepta lucrurile. Se gândi mult timp cum să rezolve problema. Şi pentru că nu-i dădea de cap singur, ceru sfatul vulpii.

          « Nu pot avea toţi aceaşi coadă " cumpăni vulpea.

          « Şi eu gândesc la fel », răspunse leul. « Dar cum să  fac împărţeala fără să nedreptăţesc pe cineva ?»

           Vulpea stătu pe gânduri puţin, apoi spuse :

          « E foarte simplu. Cei care vor sosi primii vor primi cele mai frumoase cozi. »

          Leul fu de acord :

          « E o idee excelentă : dă fuga în pădure şi anunţă toate animalele că trebuie să se prezinte la prânz, pe malul râului, pentru împărţirea cozilor. »

          Vulpea se achită repede de sarcină şi alergă într-un suflet la râu, cu gândul să ajungă prima la locul de întâlnire. Şi aşa se şi întâmplă. După vulpe, urmă calul, apoi veveriţa, pisica şi câinele, care ajungeau mereu primii când era vorba să  se împartă ceva. După ei au venit celelalte animale ; elefantul, porcul şi iepurele  au ajuns ultimii.

          După ce toate animalele s-au adunat în poieniţa de pe malul râului, leul începu să împartă cozile. Primul care îşi primi coada fu chiar el, că doar nu degeaba era rege! Şi îşi luă o frumoasă coadă lungă şi  aurie, terminată cu un elegant smoc de blăniţă.

          Pe urmă, leul le dădu nişte cozi mari şi stufoase vulpii şi veveriţei. Calul îşi alese o superbă coadă din fire lungi de păr, care fluturau elegant în vânt. Câinele şi pisica primiră şi ei nişte cozi prezentabile, dar animalele care au ajuns ultimele au primit unele sărăcăcioase. Elefantul primi  un cordon subţire, cu câţiva ţepi  la capăt. Inima lui a fost frântă de durere la vederea ei, motiv pentru care şi astăzi merge cu trompa  în jos. Coada porcului era subţire ca o râmă; trebui să o onduleze ca să pară mai frumoasă. 

           Bietul  iepure rămase fără coadă.Câinele şi pisica începură să se certe pentru a hotărî a cui coadă e mai frumoasă. La un moment dat, câinele prinse pisica şi îi rupse o bucăţică din vârful cozii. Pisica fugi într-un copac şi din acea zi, ea preferă să fugă din faţa câinelui. Iepurele luă din tufiş bucăţica pierdută de pisică şi o lipi pe spatele său. Aşa se explică de ce iepurele are o coadă atât de mică.

                                                          legendă africană