Lupul

        

                         Fac parte din familia canidelor. Trăiesc în pădurile din emisfera nordică. Blana mea poate fi albă, neagră sau gri. Cântăresc între 25 şi 35 de kilograme şi trăiesc 10 - 15 ani.

        Sunt un animal carnivor. Mă hrănesc cu mamifere mici (iepuri, rozătoare) sau cu mamifere mari, pe care le vânez împreună cu cei din haita mea.  Nu ucid decât pentru a mă hrăni. Când vânez, încerc să rămân nevăzut de pradă până în ultimul moment. Sunt înzestrat cu un miros neîntrecut, aşa că simt prada  de la distanţe mari. La ora mesei, şeful haitei face legea.

        Haita mea are 8 până la 14 membri: cuplul dominant, puii şi adulţii din naşterile anterioare. În haită, fiecare dintre noi are un loc bine stabilit şi respectat. Şeful haitei domină toţi masculii iar femela dominantă – toate celelalte femele. Amândoi îşi arată rangul prin comportament: îşi ţin coada ridicată, coama zbârlită, urechile drepte.

        Funcţia de „Şef de haită” este pe viaţă.  Dar dacă eşti puternic şi devotat haitei, când şeful îmbătrâneşte şi îl părăsesc puterile îţi poate ceda locul său. Câteodată, când doi tineri lupi au  calităţi deosebite, are loc o luptă. Învingătorul devine şef, iar învinsul pleacă să-şi întemeieze o altă haită.

        Comunic cu tovarăşii mei prin urlet. Nu hibernez şi suport foarte bine iarna.

        Numai cuplul dominant are dreptul să procreeze. Asta pentru ca haita să-şi păstreze vigoarea, lăsând urmaşi puternici, capabili să supravieţuiască.

        Lupoaica naşte  primăvara câte 4-5  pui, după o gestaţie de 9 săptămâni. Puii se nasc într-un bârlog  săpat în pământ, sub o rădăcină groasă sau un bolovan. După ce aceasta aduce pe lume puii,  toată haita stă aproape de bârlog ca să o apere şi să-i asigure hrana. Puii ies afară din bârlog  la trei săptămâni  de la naştere. În iulie, haita părăseşte bârlogul şi îşi caută un alt loc, pentru a-i învăţa pe pui să vâneze. Toamna, aceştia se alătură haitei la vânătoare.

        Şi acum despre relaţia noastră. Cui  i-e frică de lupul cel rău ?

        Cred că tuturor oamenilor, dar mai ales vouă, picilor.

        De unde vine frica ? Din poveştile şi poeziile copilăriei voastre, care ne pun mereu într-o lumină proastă.  Vă amintiţi: „A venit un lup din crâng/ Şi-alerga prin sat să fure/ Şi să ducă în pădure/ Pe copiii care plâng”...?. Ei bine, vă asigur că bunicile voastre n-aveau dreptate. Niciodată vreun fârtat de-al meu n-a umblat prin sat  să fure copiii.  Dar dacă vă aventuraţi singuri prin pădure, e posibil să păţiţi ca biata căpriţă a domnului Seguin ...

        Hm, mi-e greu să recunosc, am mai rămas şi noi de ruşine... cu vânătorul din „Scufiţa roşie”, cu mama capră din „Capra cu trei iezi”,  cu „Cei trei purceluşi” sau cu Petrică cel mic al lui Prokofiev.  Iar de La Fontaine, nu mai vorbesc !

        Ştiţi care este adevărul? Omul şi lupul se întâlnesc rar în natură. Avem  o mare îndemânare să fugim din calea voastră şi să ne ascundem. A fost o perioadă în care ne-aţi vânat fără încetare, pentru simpla voastră plăcere, dar  cred că aţi înţeles că  aţi pus în pericol echilibrul speciilor.

        Vreţi să vedeţi cât suntem de frumoşi ? Ne găsiţi aici:

http://www.alpha-loup.com/galerie.php
http://www.maisondesloups.com/Galerie-photos

http://www.leszoosdanslemonde.com/photos

        Cât despre textele poveştilor, accesaţi link-uk acesta:     povesti-pentru-copii.com
       Pagini de colorat: 
http://www.hugolescargot.com/coloriages-animaux-nature/coloriage-loup.htm

        

Aventura scrisului

       Scrierea nu a existat mereu. Mii de ani, strămoşii noştri au comunicat între ei doar prin viu grai. Dar la un moment dat, aceştia au vrut să lase o urmă a istoriei lor, a credinţelor, legilor sau a activităţilor lor comerciale. Astfel s-a născut scrierea, în urmă cu aproximativ 5000 de ani.    

      Primul sistem de scriere cunoscută este opera sumerienilor, care trăiau în Mesopotamia (Irak-ul de azi).Sumerienii scriau cu vârful unui băţ de trestie pe tăbliţe de argilă. 
      Primele scrieri au fost reprezentate de inscripţii gravate pe sigiliile oficiale şi pe tăbliţe de argilă, în legătură cu taxele strânse de autorităţi sau cu recoltele culese.  Regii s-au folosit mai târziu de scribi pentru a înregistra victoriile repurtate  în războaie sau construcţiile realizate. Scribii au început să scrie scrisori, poeme sau poveşti despre eroii acelor vremuri. 

       În acele timpuri, era necesar să înveţi un semn pentru fiecare  cuvânt pe care ai fi vrut să-l scrii. Aşa stăteau lucrurile de pildă în scrierea egipteană ( hieroglife), născută acum 4500 de ani şi în scrierea chineză ( ideograme), apărută cam în aceeaşi perioadă.

Hieroglife egiptene pe papirus

      Pentru a micşora numărul de semne necesare, unii oameni s-au gândit să facă o corespondenţă între un semn şi un sunet.

Se pare că cei care au reuşit pentru prima oară acest lucru au fost fenicienii, în urmă cu circa 3000 de ani. Ei au descompus sunetele în litere şi au creat primul alfabet, care avea 22 de litere, toate consoane.
      Principiul alfabetului  a fost adoptat de toate popoarele care trăiau în jurul Mediteranei. Alfabetul fenician stă la baza alfabetului grec, alfabetului chirilic utilizat în Europa orientală şi Asia rusă, alfabetului latin, alfabet care a fost dus de europenii din vest în lumea întreagă. De asemenea, stă la baza alfabetului aramean, la rândul său sursă a alfabetului ebraic, al alfabetului arab şi al scrierilor din India.

Alfabet chirilic

      Astăzi, există sute de alfabete diferite.

      În istoria scrisului,  alfabetul reprezintă o adevărată revoluţie, pentru că este un sistem total fonetic. Învăţarea lui este rapidă şi uşoară.

     Alfabetul român este format din 31 de litere (cele 26 ale alfabetului latin, plus încă 5 cu diacritice). Prin asamblarea acestora putem forma toate cuvintele de care avem nevoie.

     Unele popoare, precum chinezii sau japonezii utilizează şi astăzi pictograme. Ei sunt nevoiţi să înveţe mii de semne pentru a putea scrie şi citi.
     Dacă v-am trezit interesul şi doriţi să aflaţi mai multe, puteţi accesa aceste link-uri:

http://www.descopera.ro
http://orientul-antic.blogspot.ro/
http://dli.ro/alfabetul.html
     Pentru cei ce cunosc limba franceză, un articol despre hieroglife( categoria de vârstă 10-12 ani  şi doi ani de studiu intensiv al limbii franceze):
http://www.iletaitunehistoire.com/genres/documentaires/lire/les-hieroglyphes-bibliddoc_006

Ora de pictură

Cat adoră să picteze. Şi copii la fel.

Iată ce au realizat, pornind de la nişte motive decorative de pe farfuriile de ceramică din mansardă.

Povestea oglinzii

     

        În urmă cu multă vreme, locuitorii din satele Coreei nu ştiau de existenţa oglinzilor. Dar la Seul ele existau.

        Un bogat negustor de la ţară a mers într-o zi la Seul cu nişte afaceri şi a cumpărat o oglindă. A aşezat-o pe fundul unei lăzi şi a dus-o acasă. Dar aici, n-a spus nimănui: nici soţiei, nici mamei, nici tatălui, nici fiului.

Când avea puţin timp liber, deschidea în secret lada şi se privea în oglindă, iar asta îi plăcea nespus.

        Soţia sa observă aceste vizite pe ascuns ale soţului său. Şi dori să ştie ce ascunde acesta în lada încuiată. Profitând de lipsa lui, ea deschise capacul lăzii şi privi în interior. Dinăuntrul acesteia, o frumoasă femeie o privea în ochi. Soţia negustorului începu să plângă.

        - Soţul meu  şi-a  adus o altă soţie de la Seul, iar pe mine mă va alunga...

        Mama negustorului auzi aceste văicăreli şi alergă să afle care este cauza lor. Nora sa îi arătă descoperirea şi îşi aruncă şi ea privirea în interiorul lăzii. Iar aceasta văzu la rândul ei ...o bătrânică . Imediat, începu să plângă alături de nora sa.

        - Zeii ţi-au luat minţile ! Eu trebuie să plâng ! Fiul meu şi - a adus de la Seul o mamă nouă !

        Şi cele două femei începură să strige şi să se tânguiască atât de tare, încât atraseră atenţia tatălui negustorului.

        Vorbind amândouă odată, ele îi povestiră  bătrânului necazurile lor: una spunea că  fiul său şi-a adus o altă soţie de la Seul, cealaltă spunea că este vorba de o altă mamă. Amândouă arătau spre ladă. Bătrânul ridică capacul, privi înăuntru şi începu să urle.

        - Aveţi amândouă ochii în ceafă ! Nu este nici o soţie şi nici o mamă, ci un alt tată !

        Şi se alătură plânsetelor celor două femei.

        Fiul negustorului, un ştrengar fără pereche care tocmai împlinise şapte ani, auzi hărmălaia. Şi abandonă urmărirea unui câine şi intră în fugă în camera din care veneau plânsetele. Într-o mână avea o piatră, iar în cealaltă, o acadea.

        Mamă, bunică şi bunic toţi plângeau în cor, arătându-i lada. Micuţul privi înăuntru. Se găsi faţă în faţă cu un băiat care avea o acadea în mână.

        - Pungaşule, strigă el, mi-ai furat bomboana ! Ţine asta !

         Şi aruncă piatra cu toată puterea spre fundul lăzii. 

        În acest fel negustorul fu lipsit de preţioasa sa oglindă. Şi asta numai din cauză că ascunsese obiectul de familia sa, vrând să se bucure singur de comoara sa.

                       

                                                        poveste coreeană

       

       

        

Iepurele judecator

                       

        

                                                          

   Un lup înfometat mergea prin pădure în căutarea unei prăzi. Şi tot visând el la iepuri, mieluşei şi căprioare, a căzut într-o capcană. S-a tot zbătut, încercând să scape, iar când s-a convins că singur nu va reuşi, a început să strige după ajutor.

        Ei, dar cine să-l ajute pe fiorosul pădurii ? Toţi se temeau de el şi nu îndrăzneau să se  apropie.

        Şi dintre toate vietăţile asuprite de cruntul lup, numai  blânda căprioară s-a oprit puţin să vadă de ce se vaită acesta.

        - Surioară, ajută-mă ! Fie-ţi milă de sărmanii mei copilaşi care o să moară de foame dacă nu ajung mai repede acasă !

        - Nu te scap, lupule, că ai să mă mănânci şi atunci or plânge copiii mei !

        Dar atâta se tângui lupul şi-i jură căprioarei că nu se va atinge de ea şi că o va apăra pe ea şi copiii ei de toate fiarele pădurii, că aceasta sfârşi prin a-l crede şi îl ajută să scape din capcana vânătorului.

        Odată scăpat, lupul uită de jurămintele făcute. Şi vru să sară pe căprioară şi s-o sfâşie. Însă ca să nu pară nerecunoscător, se gândi s-o înduplece cu vorba :

        - Draga mea, mi-ai salvat viaţa şi-ţi sunt recunoscător. Dar  sunt atât de înfometat, că sunt convins că dacă nu mă laşi să te mănânc, aş muri de foame şi tot  n-aş ajunge la bieţii mei copilaşi! îi spuse acesta căprioarei înfricoşate.

        - Dar mi-ai promis că nu te atingi de mine ! Îţi încalci cuvântul ?

        Şi lupul continuă să-i explice că asta-i viaţa şi că de când e lumea, lupul este un prădător iar căprioara este prada lui.

        Şi pe când lupul se întrecea în vorbe care mai de care mai meşteşugite, doar-doar o va convinge pe salvatoarea lui să se lase devorată, iată că trece pe acolo  un iepure.

        Simţind nevoia să aibă şi ea un aliat, căprioara îl strigă:

        - Iepuraşule, tu care eşti atât de înţelept, fii te rog judecătorul pricinii noastre!

        Iepurele se opri şi întrebă:

        - Dar ce s-a întâmplat?

        Şi lupul îi povesti iepurelui cum s-a prins în capcana vânătorului, cum a strigat după ajutor şi cum căprioara l-a ajutat să-l scape. Şi cum, dacă tot l-a scăpat o dată, are datoria să-l scape şi a doua oară, lăsându-se mâncată.

        - Măi, ce tărăşenie ! exclamă iepurele, după ce se gândi puţin. Aşa cum spui tu, lupule, pare că aţi avea amândoi dreptate. Dar ca să judec corect, ar trebui să văd cu ochii mei cum s-au întâmplat lucrurile.

        Şi lupul, fioros, dar puţin la minte, îi făcu iepurelui pe plac şi se vârî din nou în capcana vânătorului.

        -Uite, aşa stăteam eu când căprioara a venit să mă scape...

        - Păi atunci stai aşa până o veni vânătorul să-ţi pună pielea pe băţ, mincinos nerecunoscător ! spuse iepurele şi dintr-un salt, se pierdu cu căprioara în adâncul pădurii.

                                               poveste populară tibetană
Puteţi descărca povestea în format pdf  şi o fişă de lucru pe bibliocat.eklablog.com

Gu dong

                  

                                       

            Se povesteşte că de mult,  creştea pe malurile unui lac o pădurice de tărtăcuţe. Şi acolo, sub o rădăcină, îşi făcuse culcuş o iepuroaică ce avea şase iepuraşi.

        Într-o zi, cînd mama iepuroaică plecase după hrană, o tărtăcuţă coaptă a căzut în apa lacului, scoţând un sunet, „gu dong”, ce i-a speriat teribil pe iepuraşi. Aceştia au rupt-o la fugă, cât i-au ţinut picioarele.

        Şi iată că în drumul lor se întâlnesc cu o vulpe.

        - Unde fugiţi aşa? i-a întrebat vulpea.

        -Vine „Gu dong”, au răspuns iepuraşii în cor.

        Vulpea, înspăimântată, a rupt-o şi ea la fugă. Şi  numai ce iese în calea lor o maimuţă.

        - Unde fugiţi aşa ? a întrebat maimuţa.

        -Vine „Gu dong”, a răspuns vulpea.

        Şi maimuţa a rupt-o şi ea la fugă.

        Şi tot aşa, unele după altele, toate animalele pădurii au luat-o la fugă: cerbi cu coarne semeţe, mistreţi cu privire furioasă, rinoceri greoi, elefanţi cu fildeşi încovoiaţi, ursuleţi Panda, pantere acrobate, tigri fioroşi, lei mândri, toţi cuprinşi de o spaimă nemăsurată…

        La umbra unui copac se odihnea un leu bătrân.

        - Unde fugiţi aşa, întrebă leul, de parcă n-aţi avea gheare să zgâriaţi şi dinţi să muşcaţi?

        - Vine „Gu dong”, răspunse un leu tânăr.

        - Cine este „Gu dong”, că n-am mai auzit de el până acum? a întrebat leul cel bătrân.

        - Nici noi nu l-am văzut, au răspuns fugarii într-un glas.

        - Ce înseamnă asta? le-a strigat atunci leul cel bătrân. Cine v-a spus că vine „Gu dong”­?

        - Tigrul ! spuseră leii cei tineri.

        - Pantera ! spuse în acelaşi timp tigrul.

        - Urşii panda ! spuse pantera.

        Şi tot aşa, urşii au dat vina pe elefanţi, elefanţii pe rinoceri, rinocerii pe mistreţi, mistreţii pe cerbi, cerbii pe maimuţă, maimuţa pe vulpe, vulpea pe iepuraşi…

        - Noi, iepuraşii, am auzit cu urechile noastre glasul fioros al lui „Gu dong”, au zis aceştia printre lacrimi.

        Şi toţi s-au îndreptat spre lac, cu leul cel bătrân în frunte.

        - Unde-i „Gu dong” cel fioros? a întrebat leul.

        - Era aici, au zis iepuraşii.

        Dar nici nu şi-au terminat bine vorba, că din nou se desprinse de pe creangă o tărtăcuţă,  care căzu cu zgomot în apa lacului.

        - Vedeţi ? le-a spus atunci leul cel bătrân. Unde nu-i cap, vai de picioare! O biată tărtăcuţă v-a pus pe fugă, de era să vă daţi duhul !

        Şi toată pădurea a răsuflat uşurată.

                                                                          poveste populară tibetană