Leul şi vulpea

                           

                                       

        Într-o ţară îndepărtată domnea un leu mare şi fioros. A domnit mulţi ani, dar vremea a trecut,  el  a îmbătrânit şi l-au părăsit puterile. Vederea îi slăbise şi nu mai ochea prada, oasele îl dureau şi nu mai putea să alerge cu viteză. Aşa că cu greu mai putea vâna şi neputându-şi potoli foamea, ajunsese slab, foarte slab, de nu mai avea nici un pic de carne pe oase.

        Dar slavă cerului că mintea era încă ageră !  

        Şi ce credeţi voi că-i trece prin cap într-o zi ? Să dea de veste supuşilor că-i grav bolnav. În felul acesta, supuşiii vor veni la el să-i prezinte omagiile, iar el nu va mai fi nevoit să alerge după vânat, ci prada va veni singură la el.

        Primul care veni la rege fu iepurele. Acesta a vrut să se pună bine cu leul, că poate va primi şi el o dregătorie, cât de mică, în regat.

        - Bună dimineaţa, măria ta !

        - Bună să-ţi fie inima, iepuraşule !

        - Merge vorba că eşti bolnav şi am vrut să fiu primul care  să-ţi ureze sănătate.

        - Hî...hî...hî... mulţumesc, mulţumesc, prietene, spuse leul prefăcut.

        - Şi... ţi-am adus un mic dar, care o să te facă să te simţi mai bine, spuse timid iepuraşul şi scoase din trăistuţă nişte frunze proaspete de salată.

        „Ei, acum e clipa mea ! gândi leul” şi spuse tare:

        - Îţi mulţumesc, bunule iepuraş, primesc cu plăcere darul tău, dar vino te rog lângă patul meu să mă ajuţi să mă ridic ca să-l pot savura.

        Iepuraşul, încrezător în vorbele leului, se apropie de patul acestuia şi îi întinse salata. Dar surpriză ! Leul se ridică brusc, întinse repede o labă şi harşt ! îl adormi pe prostănac cu o lovitură puternică şi apoi îl mâncă pe nerăsuflate.

        „Ei, că bun a mai fost !” îşi spuse leul în sinea lui şi se întinse să tragă un pui de somn.  

        A doua zi a venit o antilopă. Si ea i-a adus regelui un dar în dorinţa de a se face remarcată. La fel ca în ziua precedentă, leul

i-a cerut să-l ajute să se ridice din pat ca să poată savura bunătăţile aduse. Şi tot ca în prima zi, a adormit-o pe credulă cu o lovitură şi apoi a savurat-o în linişte.

        Lucrurile s-au repetat astfel multe săptămâni la rând. Ba un viezure, ba o hienă, ba un şarpe, toate au ajuns pe masa regelui.

        După o vreme, vulpea se gândi şi ea: „Toate animalele l-au vizitat pe rege şi i-au adus omagiile lor. Dacă n-am să mă duc şi eu, o să mă ia la ochi şi se va răzbuna pe mine când o să se însănătoşească. Cred că e timpul să-i fac şi eu o vizită.”

        De la vorbă la faptă nu trecu mult. Prinse vulpea o găină grasă şi porni veselă către peştera leului. Când ajunse acolo, ciocăni sfioasă la uşă.

        - In..tră ! strigă leul cu glasul tremurat.

        Când uşa fu deschisă, inima leului tresăltă de bucurie: „Doi dintr-o lovitură !” gândi el văzând găina şi vulpea, amândouă fragede şi rotunjoare.

        - Tu erai, cumătră vulpe, ce bine-mi pare că am trăit să te mai văd o dată !

        - Eu, înălţimea ta şi n-am venit cu mâna goală, ci ţi-am adus o găină grasă care o să-ţi meargă la inimă, spuse vulpea din prag.

        - Dar vino te rog lângă patul meu să mă ajuţi să mă ridic  ca să mă bucur de darul tău, îşi turui leul fraza obişnuită.

        Dar vulpea, cunoscută fiind pentru şiretenia ei, studiase bine peştera leului şi văzuse că multe urme duceau către patul acestuia, dar nici una nu venea îndărăt către uşă. Aşa că nu dădu curs invitaţiei leului şi-i spuse:

        - Îmi pare rău, înălţimea ta, dar astăzi sunt foarte grăbită.         
Şi punând găina lângă intrare, o rupse la fugă.

        Morala poveştii: Să nu fii niciodată atât de orbit de mărire încât să-ţi pierzi raţiunea.

                                             adaptare după o fabulă de Esop