Cum au apărut ţânţarii pe pământ

            Demult, un uriaş înfiroător bântuia munţii din insula Sahalin.  Acesta nu avea decât un ochi mare cât o farfurie, care se găsea în mijlocul frunţii. Corpul său era acoperit cu o blană deasă. Acest uriaş răspândea teroare printre oamenii care locuiau lângă munte. Când uriaşul prindea un om, îl ciopârţea şi îl înghiţea. Mai mulţi nefericiţi şi-au găsit sfârşitul în acest fel.Vânătorii făceau deci un mare ocol în jurul muntelui pe care sălăşuia uriaşul, în încercarea de a nu da ochii cu el.

           Într-o seară în care vânătorii erau strânşi în jurul focului, unul mai curajos dintre ei spuse:

          - Ar trebui să-l înconjurăm şi să ne slobozim toţi odată săgeţile asupra lui.

         - Asta nu ne va folosi la nimic, spuse un altul. Eu l-am întâlnit şi am încercat deja. Vârfurile săgeţilor nu reuşesc să pătrundă pielea lui groasă; el este invulnerabil. Doar cu un noroc chior am scăpat cu viaţă după această întâlnire.

      Tăcuţi şi neliniştiţi, oamenii îşi plecară capetele.

      Într-o zi, un vânător Ainu urmărea un cerb. Animalul era atât de agil, iar perseverenţa urmăritorului atât de mare încât acesta din urmă nu şi-a dat seama că a pătruns adânc în pădurea care acoperea muntele. Fără să ştie, el se găsea în apropierea peşerii uriaşului. Când vânătorul se opri din alergare pentru a asculta paşii cerbului, auzi un zgomot de ramuri rupte. Omul se ghemui şi, în linişte, luă o săgeată. Zgomotul se apropia. Dintr-o dată, două mâini enorme şi păroase au ieşit din pădure şi uriaşul apăru, îndreptându-se drept spre vânător. Imaginea uriaşului l-a făcut să împietrească de frică; inima sa bătea repede, stând parcă să se spargă şi se simţea pierdut.    Uriaşul mârâia şi grohăia, iar unicul său ochi strălucea ameninţător. 

     Dintr-o dată, vânătorul avu o idee. El ţinti cu precizie, îşi ţinu respiraţia şi slobozi săgeata, care atinse ochiul uriaşului. Acesta scoase un strigăt teribil care suna ca şi cum muntele s-ar fi surpat şi se prăbuşi la pământ.

      Vânătorul ascultă; nu se auzea nici un sunet. Nu se vedea nici o mişcare. Atunci se apropie cu prudenţă. Uriaşul era mort. Vânătorul îşi dădu seama că singura parte vulnerabilă a corpului uriaşului era ochiul său. Furios, începu să-l lovească pe acesta cu piciorul în stomac: „ Bestie oribilă, strigă omul, asasin băutor de sânge, ucigaş de oameni !” Omul îl trăgea pe uriaş de păr şi arunca în el cu bulgări de pământ. Învinsese în sfârşit pe cel de neînvins !

      Apoi se opri şi reflectă, pentru că îşi dădu seama că avea de a face cu un demon şi cine ştie ce puteri avea acesta chiar şi mort. Trebuia deci să nimicească uriaşul. „O să-l ard”, hotărî el după ce se gândi puţin.

     Aşa că adună scânduri şi ramuri uscate şi le aşeză în jurul trupului uriaşului. Apoi le dădu foc şi îl înteţi. Curând, flăcările urcară spre cer. Vânătorul continuă să întreţină focul, până când din trupul uriaşului nu a rămas decât cenuşă, pe care o împrăştie în vânt.
      Dar mare-i fu mirarea când văzu că cenuşa,  căzând pe pământ, se transforma în nişte insecte ciudate, cum vânătorul nu văzuse încă. Acestea dansau şi fluturau în aer şi curând formară un nor care umplu aerul. Una dintre acestea se aşeză pe faţa vânătorului şi îl înţepă. Vânătorul o omorî cu un dos de palmă.

    Aşa au apărut pe lume ţânţarii care, de atunci, chinuie cu răutate locuitorii regiunii Sahalin.

                                     legendă a poporului Ainu

Şi dacă vreţi să aflaţi ceva despre insula Şahalin iată un  articol interesant:Insula Sahalin

Iar aici un articol despre poporul Ainu 

Şi o galerie foto:  aici