De 1 iunie, despre drepturile copilului

       Astăzi sărbătorim o zi internaţională a copilului şi vorbim de respectarea drepturilor acestuia.

       A fost o vreme când lucrurile stăteau cu totul altfel, dreptul la viaţă al copilului nou-născut depinzând de voinţa părintelui său sau a comunităţii.

       Legile Romei antice autorizau bărbaţii să accepte sau să refuze un copil la naşterea sa. Dacă un copil era respins de tată, acesta era abandonat în faţa casei, ceea ce însemna o condamnare la moarte sau la un trai de sclav.

       Acelaşi lucru se întâmpla şi în Grecia Antică, copilul nerecunoscut de tată fiind abandonat într-un loc public.

       În Sparta, nou-născuţii cu deficienţe erau omorâţi de către comunitate, fiind înrădăcinată ideea că numai un copil puternic şi sănătos putea servi intereselor ţării.

       În Codul lui Hammurabi se menţiona permisiunea acordată în societatea sumeriană tatălui de a-şi vinde copiii ca sclavi.

       În societatea antică ebraică tatăl avea putere absolută asupra celorlalţi membri ai familiei. Acesta putea să-şi vândă ca sclave fiicele şi  să-şi ucidă fiii neascultători. Nu putea însă să-şi vândă copiii de sex masculin. Copiii erau învăţaţi să se supună hotărârilor familiei, iar cel care îşi lovea sau blestema părinţii era condamnat la moarte.

       În Persia antică, naşterea unui băiat era un prilej de bucurie şi la fel şi în China antică. Fetele erau însă văzute ca o povară pentru familie, iar abandonul lor era ceva obişnuit.  Doar Egiptul Antic nu cunoaşte acest drept de viaţă şi de moarte al părintelui asupra copilului nou născut.

       În Evul Mediu, datorită sărăciei, epidemiilor şi războaielor, abandonul şi infanticid erau ceva  obişnuit.  Copilul era privit ca un adult în miniatură, nefiind înţelese specificul şi nevoile vârstei acestuia.Tatăl avea puteri depline asupra fiului său, iar acesta scăpa de autoritatea părintească doar dacă devenea soldat. Fetele, în schimb, rămâneau suspuse autorităţii tatălui până la căsătorie, iar ulterior intrau sub autoritatea soţului.

       Atitudinea societăţii faţă de copil a început să se schimbe abia în perioada Renaşterii.

       Concepţia actuală asupra vieţii şi educaţiei copilului se datorează filozofilor secolului al XVIII-lea, în special iluminismului francez.

       În 1776, odată cu proclamarea Independenţei Statelor Unite ale Americii, este schiţată o primă declaraţie a drepturilor omului.

       Revoluţia franceză este şi ea  un reper important, în 1789 fiind adoptată o  „Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului”. Aceasta proclamă în primul său articol că „ toţi oamenii se nasc şi rămân egali în drepturi” . Primul Cod civil francez stabileşte obligaţiile de „supraveghere şi protejare” ale părinţilor faţă de copii.  Se întocmeşte un plan privind educaţia, destinat tuturor claselor sociale şi se înfiinţează orfelinate pentru copiii abandonaţi. În 1793 este reglementat dreptul la educaţie al copilului, învăţământul primar devenind obligatoriu şi gratuit pe teritoriul Franţei.

       Încep să fie reglementate condiţiile de muncă ale copiilor.

       Astfel, în 1813 se interzice lucrul în mină pentru copiii mai mici de 1o ani, iar în 1841 este interzisă angajarea copiilor mai mici de 8 ani în fabricile cu mai mult de 20 de lucrători. În 1874 este reglementată durata zilei de muncă a copiilor, aceasta neputând depăşi 6 ore pentru copii sub 12 ani şi 12 ore pentru cei mai mari. În 1900, durata zilei de muncă este fixată la 10 ore pe zi.

       Actele de cruzime faţă de copii fac obiectul unei reglementări speciale în anul 1898.

       Durata zilei de lucru a fost redusă la 10 ore şi în Anglia, în 1847, dar în Statele Unite ale Americii acest lucru s-a întâmplat abia în anul 1910.

       În 1946 sunt create  UNESCO şi UNICEF, organizaţii internaţionale care militează pentru respectarea drepturilor copilului.

       În 1959 Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Drepturilor Copilului.

       La Conferinţa internaţională a muncii din 1973 este stabilită la 15 ani vârsta minimă la care copilul poate începe să muncească.

       În 1978 Polonia,  prin dr. Janusz Korczak,  propune Naţiunilor Unite un proiect de Convenţie cu privire la drepturile copilului. Aceasta este adoptată însă de  Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite abia în anul 1989 şi ratificată de aproape toate statele lumii, mai puţin de Statele Unite ale Americii şi de Somalia.

       Cu toate că s-au emis legi în care s-au enunţat drepturile copilului, s-au stabilit pedepse pentru încălcarea acestora, respectarea lor rămâne încă un deziderat uman prea puţin realizat.

       Statisticile Organizaţiei Internaţionale a Muncii  arată că în jur de 200 de milioane de copii între 5 şi 14 ani exercită o activitate economică de natură a le pune în pericol dezvoltarea fizică şi psihică.  Pe tot întinsul pământului, copiii muncesc pe câmp, în mine, în ateliere sau în bucătărie, în aceleaşi condiţii cu adulţii. În întreprinderile mari, regulile privind vârsta copiilor-muncitori sunt în general respectate, dar în cele mici sau în atelierele clandestine, se abuzează de micii lucrători, drepturile acestora fiind grosolan încălcate.  Locurile unde-şi desfăşoară aceştia activitatea sunt murdare şi lipsite de lumină naturală sau aer. Copiii care lucrează ca servitori sunt închiriaţi sau vânduţi de părinţi familiilor bogate.  O altă problemă o reprezintă copii străzii- copii orfani sau abandonaţi, ei supravieţuiesc vânzând ţigări sau gumă de mestecat, spălând maşini, cântând prin mijloacele de transport în comun sau cerşind. Mulţi dintre ei cochetează cu delicvenţa şi prostituţia.

        Aceşti copii îşi periclitează sănătatea: îşi intoxică plămânii, riscă să se taie şi să facă tetanos, au probleme de creştere şi îşi deformează coloana vertebrală. Ei sunt condamnaţi la analfabetism pe viaţă, pentru că nimeni nu se ocupă de educaţia lor şi au carenţe afective, fiind de mici separaţi de familiile lor.
       Se vorbeşte de boicotarea produselor realizate de copii. Biocotul este însă o armă cu două tăişuri, pentru că de multe ori sărăcia îi obligă pe aceşti copii să caute altceva de lucru pentru a-şi susţine familia. Mulţi dintre ei ajung să facă munci chiar mai grele sau să se prostitueze.

       Rezumând, Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului stabileşte următoarele categorii de drepturi:

       Drepturi la supravieţuire – dreptul la viaţă şi satisfacerea necesităţilor fundamentale, care îi asigură copilului existenţa (dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la adăpost, la alimentaţie, la asistenţă medicală).

        Drepturi la dezvoltare – dreptul la educaţie, la odihnă, acces la informaţie şi libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie.   

       Drepturi la protecţie – asigură securitatea copiilor în faţa factorilor nocivi vieţii lor, diverselor forme de violenţă, vătămare, abuz fizic sau mental, abandon sau neglijenţă, un rău tratament sau exploatare.  

       Drepturi la participare -  libertatea la exprimarea opiniei, la asociere şi reuniune paşnică, dreptul de a fi ascultat  în probleme ce vizează copiii.

sursa foto: Wikimedia