Jocurile Olimpice

      Jocurile Olimpice s-au născut în Grecia antică. Grecii organizau mari sărbători sportive în cinstea numeroşilor lor zei, jocuri care durau cinci zile şi reuneau întreaga lume greacă.

       Poetul grec Pindar a atribuit organizarea primelor jocuri olimpice eroului  Heracle, fiul lui Zeus, care ar fi vrut să-şi onoreze tatăl după o victorie răsunătoare. Alţii afirmă că Zeus însuşi a creat aceste jocuri pentru a-şi sărbători victoria care i-a adus dominaţia asupra lumii.

       Aceasta este mitologia.

       Istoria spune însă că în anul 884 î.Hr, Iphitos, rege al Elidei, este cel care  instituie „Jocuri atletice care se desfăşoară odată la 4 ani la Olimpia”. De aici şi numele acestora, de „Jocuri Olimpice”.Foarte repede, Jocurile Olimpice au devenit singura manifestare sportivă comună tuturor statelor greceşti.

       Iniţial, singura probă sportivă era  alergarea în linie dreaptă pe distanţa stadionului, adică 192 m. După legendă, această distanţă însemna de 600 de ori  piciorul lui Heracle. Apoi au fost introduse şi alte probe: aruncarea discului, săritura în lungime, boxul, luptele, cursele hipice, pentathlonul...

                                           Discobol

       Grecia antică era teatrul unor războaie neîntrerupte între diferite provincii.Pentru ca orice cetăţean să poată asista sau participa la jocuri, organizatorii proclamau cu două luni înaintea festivităţilor o încetare a tuturor ostilităţilor, un armisiţiu între cetăţile greceşti.Acest armistiţiu se prelungea şi după încheierea festivităţilor, pentru ca oamenii să se întoarcă în siguranţă acasă.

       Tradiţia fixarii unei perioade de 4 ani între două Jocuri a fost stabilită abia în anul 776 î. Hr. În anul 395 d. Hr. oraşul Olimpia a fost distrus, cu trecerea timpului, straturi de pământ au acoperit ruinele sale, iar  tradiţia Jocurilor Olimpice a fost uitată.

       Datorită săpăturilor arheologice din 1824 lumea a redescoperit Olimpia.

                                     Pierre de Coubertin

       Un francez, Pierre de Coubertin,  este considerat părintele Jocurilor Olimpice moderne. El şi-a dedicat întreaga viaţă unui proiect care viza reinstaurarea Jocurilor Olimpice, dar de această dată ca o manifestare sportivă care să reunească toate naţiunile pământului.Visul lui a devenit realitate în  anul 1896, când a reuşit să organizeze primele Jocuri Olimpice moderne la Atena, cu participarea unor sportivi din 12 ţări.

       Astăzi, la aceste jocuri participă ţări din lumea întreagă. Jocurile de vară se desfăşoară odată la patru ani. Ele reprezintă cea mai mare sărbătoare sportivă a lumii.

       În trecut, probele sportive de la Olimpiade erau accesibile  doar bărbaţilor. Lucrurile s-au schimbat însă şi în anul 1912 femeile au putut participa la probele de nataţie, iar în anul 1928, la Olimpiada de la Amsterdam, au participat şi la probele de atletism.

       Primele jocuri de iarnă au fost organizate în 1920 la Anvers.

       În timpul primului război mondial, Jocurile Olimpice au fost interzise, iar cel de al doilea război mondial a făcut imposibilă organizarea jocurilor din 1940 şi 1944.

       Deviza olimpică este compusă din trei cuvinte latine:”Citius, Altius, Fortius”(mai repede, mai sus, mai puternic).

       Simbolurile Jocurilor Olimpice

1. Drapelul olimpic

                           

       Este unul din simbolurile jocurilor olimpice moderne.Are un fond alb, pe care sunt desenate cinci inele de culori diferite, reprezentând cele cinci continente: albastrul reprezintă Europa, negrul - Africa, galbenul - Asia, roşul America iar verdele - Oceania.

2. Jurământul

       Scris de Pierre de Coubertin,  este declamat din 1972 de un atlet şi un arbitru din ţara gazdă.

3. Flacăra olimpică

By Waerfelu (Own work) [CC-BY-3.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/3.0)], via Wikimedia Commons

       Simbolizează pacea între naţiunile care participă la jocuri.

       Cu câteva luni înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice, în faţa ruinelor templului zeiţei Hera, este aprinsă flacăra olimpică de către actriţe jucând rolul unor preotese.

       Flacăra este aprinsă cu ajutorul razelor solare captate într-o oglindă parabolică şi plasată într-o urnă.

       Urna este apoi transportată la Atena, pe stadionul unde s-au organizat primele Jocuri Olimpice moderne. Aici, o torţă  este înmânată primului sportiv care porneşte pe traseul stabilit până la oraşul care organizează Jocurile Olimpice.

       Traseul flăcării la Jocurile olimpice de vară a fost instituit cu prilejul Olimpiadei de la Berlin din 1936 de către Carl Diem.

       Organizarea ceremoniei de aprindere a flăcării olimpice este în sarcina Comitetului Olimpic Grec, în timp ce traseul acesteia de la Atena până în oraşul gazdă şi tema traseului sunt în sarcina Comitetului Olimpic Internaţional.

       Dacă la început, purtătorii flăcării olimpice erau alergători, în zilele noastre, marele public, incluzând copii , persoane în vârstă sau cu handicap au început să paricipe la acest eveniment.

       Iniţial, traseul flăcării olimpice de la Atena până la oraşul gazdă al jocurilor era parcurs pe jos, dar odată cu organizarea Jocurilor Olimpice peste tot în lume, flacăra a început să călătorească cu avionul, cu vaporul, cu trenul, pe spatele cailor sau al cămilelor sau chiar  prin satelit (Montreal 1976).

       Fiecare ediţie a Jocurilor Olimpice are propriul său model de torţă, realizată după norme tehnice foarte precise, pentru că pe parcursul traseului flacăra nu trebuie să se stingă.

       Valori promovate

1.Excelenţa- să dai ce tot ce este mai bun din tine, atât pe teren cât şi în viaţa de toate zilele, pentru a atinge obiectivele personale cu hotărâre.Nu este important să câştigi, ci să participi şi să te perfecţionezi.

2. Prietenia- în idealul olimpic această valoare promovează solidaritatea,spiritul de echipă, bucuria şi optimismul. Jocurile Olimpice inspiră umanitatea să depăşească diferenţele de ordin politic, economic, rasial, religios sau de gen. Atleţii exprimă această valoare construind legături durabile cu coechipierii şi concurenţii lor.

2.Respectul – această valoare constituie principiul etic care inspiră pe toţi cei care participă la programul olimpic. Ea implică respectul de sine şi pentru propriul corp, respectul pentru  ceilalţi şi pentru mediul înconjurător. De asemenea, impune sportivilor să lupte contra dopajului.

       Între 27 iulie – 12 august 2012 vor avea loc Jocurile Olimpice de vară de la Londra, unde vor participa 10.000 de sportivi din 150 de ţări.Cel care a a adus flacăra olimpică la Londra a fost  fotbalistul englez David Beckham.

    Galerie foto: aici

sursa foto: Wikipedia

informaţii culese de pe site-ul Olympic.org

Leul şi vulpea

                           

                                       

        Într-o ţară îndepărtată domnea un leu mare şi fioros. A domnit mulţi ani, dar vremea a trecut,  el  a îmbătrânit şi l-au părăsit puterile. Vederea îi slăbise şi nu mai ochea prada, oasele îl dureau şi nu mai putea să alerge cu viteză. Aşa că cu greu mai putea vâna şi neputându-şi potoli foamea, ajunsese slab, foarte slab, de nu mai avea nici un pic de carne pe oase.

        Dar slavă cerului că mintea era încă ageră !  

        Şi ce credeţi voi că-i trece prin cap într-o zi ? Să dea de veste supuşilor că-i grav bolnav. În felul acesta, supuşiii vor veni la el să-i prezinte omagiile, iar el nu va mai fi nevoit să alerge după vânat, ci prada va veni singură la el.

        Primul care veni la rege fu iepurele. Acesta a vrut să se pună bine cu leul, că poate va primi şi el o dregătorie, cât de mică, în regat.

        - Bună dimineaţa, măria ta !

        - Bună să-ţi fie inima, iepuraşule !

        - Merge vorba că eşti bolnav şi am vrut să fiu primul care  să-ţi ureze sănătate.

        - Hî...hî...hî... mulţumesc, mulţumesc, prietene, spuse leul prefăcut.

        - Şi... ţi-am adus un mic dar, care o să te facă să te simţi mai bine, spuse timid iepuraşul şi scoase din trăistuţă nişte frunze proaspete de salată.

        „Ei, acum e clipa mea ! gândi leul” şi spuse tare:

        - Îţi mulţumesc, bunule iepuraş, primesc cu plăcere darul tău, dar vino te rog lângă patul meu să mă ajuţi să mă ridic ca să-l pot savura.

        Iepuraşul, încrezător în vorbele leului, se apropie de patul acestuia şi îi întinse salata. Dar surpriză ! Leul se ridică brusc, întinse repede o labă şi harşt ! îl adormi pe prostănac cu o lovitură puternică şi apoi îl mâncă pe nerăsuflate.

        „Ei, că bun a mai fost !” îşi spuse leul în sinea lui şi se întinse să tragă un pui de somn.  

        A doua zi a venit o antilopă. Si ea i-a adus regelui un dar în dorinţa de a se face remarcată. La fel ca în ziua precedentă, leul

i-a cerut să-l ajute să se ridice din pat ca să poată savura bunătăţile aduse. Şi tot ca în prima zi, a adormit-o pe credulă cu o lovitură şi apoi a savurat-o în linişte.

        Lucrurile s-au repetat astfel multe săptămâni la rând. Ba un viezure, ba o hienă, ba un şarpe, toate au ajuns pe masa regelui.

        După o vreme, vulpea se gândi şi ea: „Toate animalele l-au vizitat pe rege şi i-au adus omagiile lor. Dacă n-am să mă duc şi eu, o să mă ia la ochi şi se va răzbuna pe mine când o să se însănătoşească. Cred că e timpul să-i fac şi eu o vizită.”

        De la vorbă la faptă nu trecu mult. Prinse vulpea o găină grasă şi porni veselă către peştera leului. Când ajunse acolo, ciocăni sfioasă la uşă.

        - In..tră ! strigă leul cu glasul tremurat.

        Când uşa fu deschisă, inima leului tresăltă de bucurie: „Doi dintr-o lovitură !” gândi el văzând găina şi vulpea, amândouă fragede şi rotunjoare.

        - Tu erai, cumătră vulpe, ce bine-mi pare că am trăit să te mai văd o dată !

        - Eu, înălţimea ta şi n-am venit cu mâna goală, ci ţi-am adus o găină grasă care o să-ţi meargă la inimă, spuse vulpea din prag.

        - Dar vino te rog lângă patul meu să mă ajuţi să mă ridic  ca să mă bucur de darul tău, îşi turui leul fraza obişnuită.

        Dar vulpea, cunoscută fiind pentru şiretenia ei, studiase bine peştera leului şi văzuse că multe urme duceau către patul acestuia, dar nici una nu venea îndărăt către uşă. Aşa că nu dădu curs invitaţiei leului şi-i spuse:

        - Îmi pare rău, înălţimea ta, dar astăzi sunt foarte grăbită.         
Şi punând găina lângă intrare, o rupse la fugă.

        Morala poveştii: Să nu fii niciodată atât de orbit de mărire încât să-ţi pierzi raţiunea.

                                             adaptare după o fabulă de Esop

Cum au apărut ţânţarii pe pământ

            Demult, un uriaş înfiroător bântuia munţii din insula Sahalin.  Acesta nu avea decât un ochi mare cât o farfurie, care se găsea în mijlocul frunţii. Corpul său era acoperit cu o blană deasă. Acest uriaş răspândea teroare printre oamenii care locuiau lângă munte. Când uriaşul prindea un om, îl ciopârţea şi îl înghiţea. Mai mulţi nefericiţi şi-au găsit sfârşitul în acest fel.Vânătorii făceau deci un mare ocol în jurul muntelui pe care sălăşuia uriaşul, în încercarea de a nu da ochii cu el.

           Într-o seară în care vânătorii erau strânşi în jurul focului, unul mai curajos dintre ei spuse:

          - Ar trebui să-l înconjurăm şi să ne slobozim toţi odată săgeţile asupra lui.

         - Asta nu ne va folosi la nimic, spuse un altul. Eu l-am întâlnit şi am încercat deja. Vârfurile săgeţilor nu reuşesc să pătrundă pielea lui groasă; el este invulnerabil. Doar cu un noroc chior am scăpat cu viaţă după această întâlnire.

      Tăcuţi şi neliniştiţi, oamenii îşi plecară capetele.

      Într-o zi, un vânător Ainu urmărea un cerb. Animalul era atât de agil, iar perseverenţa urmăritorului atât de mare încât acesta din urmă nu şi-a dat seama că a pătruns adânc în pădurea care acoperea muntele. Fără să ştie, el se găsea în apropierea peşerii uriaşului. Când vânătorul se opri din alergare pentru a asculta paşii cerbului, auzi un zgomot de ramuri rupte. Omul se ghemui şi, în linişte, luă o săgeată. Zgomotul se apropia. Dintr-o dată, două mâini enorme şi păroase au ieşit din pădure şi uriaşul apăru, îndreptându-se drept spre vânător. Imaginea uriaşului l-a făcut să împietrească de frică; inima sa bătea repede, stând parcă să se spargă şi se simţea pierdut.    Uriaşul mârâia şi grohăia, iar unicul său ochi strălucea ameninţător. 

     Dintr-o dată, vânătorul avu o idee. El ţinti cu precizie, îşi ţinu respiraţia şi slobozi săgeata, care atinse ochiul uriaşului. Acesta scoase un strigăt teribil care suna ca şi cum muntele s-ar fi surpat şi se prăbuşi la pământ.

      Vânătorul ascultă; nu se auzea nici un sunet. Nu se vedea nici o mişcare. Atunci se apropie cu prudenţă. Uriaşul era mort. Vânătorul îşi dădu seama că singura parte vulnerabilă a corpului uriaşului era ochiul său. Furios, începu să-l lovească pe acesta cu piciorul în stomac: „ Bestie oribilă, strigă omul, asasin băutor de sânge, ucigaş de oameni !” Omul îl trăgea pe uriaş de păr şi arunca în el cu bulgări de pământ. Învinsese în sfârşit pe cel de neînvins !

      Apoi se opri şi reflectă, pentru că îşi dădu seama că avea de a face cu un demon şi cine ştie ce puteri avea acesta chiar şi mort. Trebuia deci să nimicească uriaşul. „O să-l ard”, hotărî el după ce se gândi puţin.

     Aşa că adună scânduri şi ramuri uscate şi le aşeză în jurul trupului uriaşului. Apoi le dădu foc şi îl înteţi. Curând, flăcările urcară spre cer. Vânătorul continuă să întreţină focul, până când din trupul uriaşului nu a rămas decât cenuşă, pe care o împrăştie în vânt.
      Dar mare-i fu mirarea când văzu că cenuşa,  căzând pe pământ, se transforma în nişte insecte ciudate, cum vânătorul nu văzuse încă. Acestea dansau şi fluturau în aer şi curând formară un nor care umplu aerul. Una dintre acestea se aşeză pe faţa vânătorului şi îl înţepă. Vânătorul o omorî cu un dos de palmă.

    Aşa au apărut pe lume ţânţarii care, de atunci, chinuie cu răutate locuitorii regiunii Sahalin.

                                     legendă a poporului Ainu

Şi dacă vreţi să aflaţi ceva despre insula Şahalin iată un  articol interesant:Insula Sahalin

Iar aici un articol despre poporul Ainu 

Şi o galerie foto:  aici

Găina cu ouă de aur

      

        Trăia cândva o babă urâtă şi la chip, şi la suflet.

         Nici o vietate nu putea suferi să stea în preajma ei, fiindcă pe toate le bătea, le suduia şi uita cu zilele să le dea să mănânce. Toate îşi luaseră deci lumea în cap: câinele fugise şi se pripăşişe la o stână, pisica fugise în pădure, purcelul îşi făcea veacul la baltă şi la fel şi raţele.

        Ajunsese baba de plânsul lumii, numai că nimeni din sat nu-i plângea de milă, ştiind-o cât era de haină.

        Într-o zi, ajungându-i cuţitul la os, numai ce se hotărăşte baba să plece în lume, gândind că poate prin alte locuri va putea să trăiască din cerşit.

        Zis şi făcut. Îşi pune baba noastră o bocceluţă în spinare şi-o porneşte la drum.

        Şi merge, şi merge,  până ajunge la marginea unei păduri. Se opreşte ea să se odihnească niţel pe o buturugă şi numai ce stătea acolo, apare dintr-o dată un moşneag.

        -Ziua bună, măicuţă ! zise acesta privind-o  cu    luare-aminte. Ce vânt te aduce prin părţile astea ?

        - Sărăcia, taică, sărăcia, bat-o vina ! N-am mai mâncat de nu mai ştiu când şi mi s-a lipit stomacul de şira spinării, spuse baba.

        Moşul scoase atunci din traista lui un codru de pâine şi o bucată de brânză şi i-o dădu babei să-şi potolească foamea. Apoi îi dădu dintr-o ploscă un vinişor dulce şi parfumat, cum nu mai băuse baba în viaţa ei.

        - Nu mai umbla măicuţă pe drumuri, că nicăieri nu-i ca acasă. Uite, pentru că te văd aşa de amărâtă, îţi dăruiesc găina aceasta. Dacă o hrăneşti bine, o să-ţi facă în fiecare dimineaţă un ou de aur şi aşa o să te chiverniseşti.

        Ia baba găina, mulţumeşte moşului şi face drumul înapoi spre casă.

        Ajunsă aici, aranjează un cuibar pentru găină sub patul ei şi dă fuga pe câmp să culeagă nişte porumb ca să o hrănească. Seara se culcă cu gândul la minunea pe care o va vedea a doua zi dimineaţă.

        Soarele răsărise de mult când s-a trezit baba. Ridică ea ţolul şi se uită sub pat. Când, ce să vezi ? În cuibar, exact cum spusese moşul, un ou de aur.

        Ţopăie baba de fericire prin bătătură, apoi ia oul şi fuge cu el la târg. Ia o sumă frumuşică pe el, îşi cumpără niscaiva provizii şi niste porumb bun pentru găină şi se întoarce acasă.

        Azi aşa, mâine aşa şi în toate zilele la fel.  Bătătura babei e acum de nerecunoscut: pe locul bordeiului întunecos se află o gospodărie frumoasă, cu hambare şi cămări încărcate cu toate roadele pământului. Baba a strâns avere, nu glumă, cu ouăle găinuşei fermecate.

        Într-o zi, după ce tocmai se întorsese de la tîrg, vede baba găina şi ce-şi zice ?

        Dacă găina asta face un ou de aur în fiecare zi, de atâta vreme, pesemne că în măruntaiele ei se află o mulţime de comori. Ce-ar fi să o tai eu ? Aşa nu voi mai fi nevoită să fac efortul să o hrănesc, n-o să-mi mai consume nimeni bunătatea asta de porumb, iar cu banii luaţi pe comoară o să trăiesc împărăteşte !

        Şi n-a stat mult pe gânduri baba, că a şi luat un cuţit din bucătărie şi a despicat burta găinii.

        Când colo, ce să vezi ? În burta găinii, nici urmă de comoară ! Numai carne şi sânge, ca la orice vietate.

        Aşa a rămas baba fără ouăle de aur, iar averea strânsă s-a risipit curând. Casa frumoasă s-a ruinat, iar ea a ajuns să trăiască din nou în bordei.

        Şi toate astea s-au întâmplat numai din cauza nechibziunţei şi lăcomiei ei nemăsurate !

        Morala poveştii: Nu e nimic rău în dorinţa de a-ţi spori averea, dar fă acest lucru cu chibzuinţă. Altfel, s-ar putea să pierzi tot ce ai.

                              adaptare personală după o fabulă de Esop

De 1 iunie, despre drepturile copilului

       Astăzi sărbătorim o zi internaţională a copilului şi vorbim de respectarea drepturilor acestuia.

       A fost o vreme când lucrurile stăteau cu totul altfel, dreptul la viaţă al copilului nou-născut depinzând de voinţa părintelui său sau a comunităţii.

       Legile Romei antice autorizau bărbaţii să accepte sau să refuze un copil la naşterea sa. Dacă un copil era respins de tată, acesta era abandonat în faţa casei, ceea ce însemna o condamnare la moarte sau la un trai de sclav.

       Acelaşi lucru se întâmpla şi în Grecia Antică, copilul nerecunoscut de tată fiind abandonat într-un loc public.

       În Sparta, nou-născuţii cu deficienţe erau omorâţi de către comunitate, fiind înrădăcinată ideea că numai un copil puternic şi sănătos putea servi intereselor ţării.

       În Codul lui Hammurabi se menţiona permisiunea acordată în societatea sumeriană tatălui de a-şi vinde copiii ca sclavi.

       În societatea antică ebraică tatăl avea putere absolută asupra celorlalţi membri ai familiei. Acesta putea să-şi vândă ca sclave fiicele şi  să-şi ucidă fiii neascultători. Nu putea însă să-şi vândă copiii de sex masculin. Copiii erau învăţaţi să se supună hotărârilor familiei, iar cel care îşi lovea sau blestema părinţii era condamnat la moarte.

       În Persia antică, naşterea unui băiat era un prilej de bucurie şi la fel şi în China antică. Fetele erau însă văzute ca o povară pentru familie, iar abandonul lor era ceva obişnuit.  Doar Egiptul Antic nu cunoaşte acest drept de viaţă şi de moarte al părintelui asupra copilului nou născut.

       În Evul Mediu, datorită sărăciei, epidemiilor şi războaielor, abandonul şi infanticid erau ceva  obişnuit.  Copilul era privit ca un adult în miniatură, nefiind înţelese specificul şi nevoile vârstei acestuia.Tatăl avea puteri depline asupra fiului său, iar acesta scăpa de autoritatea părintească doar dacă devenea soldat. Fetele, în schimb, rămâneau suspuse autorităţii tatălui până la căsătorie, iar ulterior intrau sub autoritatea soţului.

       Atitudinea societăţii faţă de copil a început să se schimbe abia în perioada Renaşterii.

       Concepţia actuală asupra vieţii şi educaţiei copilului se datorează filozofilor secolului al XVIII-lea, în special iluminismului francez.

       În 1776, odată cu proclamarea Independenţei Statelor Unite ale Americii, este schiţată o primă declaraţie a drepturilor omului.

       Revoluţia franceză este şi ea  un reper important, în 1789 fiind adoptată o  „Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului”. Aceasta proclamă în primul său articol că „ toţi oamenii se nasc şi rămân egali în drepturi” . Primul Cod civil francez stabileşte obligaţiile de „supraveghere şi protejare” ale părinţilor faţă de copii.  Se întocmeşte un plan privind educaţia, destinat tuturor claselor sociale şi se înfiinţează orfelinate pentru copiii abandonaţi. În 1793 este reglementat dreptul la educaţie al copilului, învăţământul primar devenind obligatoriu şi gratuit pe teritoriul Franţei.

       Încep să fie reglementate condiţiile de muncă ale copiilor.

       Astfel, în 1813 se interzice lucrul în mină pentru copiii mai mici de 1o ani, iar în 1841 este interzisă angajarea copiilor mai mici de 8 ani în fabricile cu mai mult de 20 de lucrători. În 1874 este reglementată durata zilei de muncă a copiilor, aceasta neputând depăşi 6 ore pentru copii sub 12 ani şi 12 ore pentru cei mai mari. În 1900, durata zilei de muncă este fixată la 10 ore pe zi.

       Actele de cruzime faţă de copii fac obiectul unei reglementări speciale în anul 1898.

       Durata zilei de lucru a fost redusă la 10 ore şi în Anglia, în 1847, dar în Statele Unite ale Americii acest lucru s-a întâmplat abia în anul 1910.

       În 1946 sunt create  UNESCO şi UNICEF, organizaţii internaţionale care militează pentru respectarea drepturilor copilului.

       În 1959 Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Drepturilor Copilului.

       La Conferinţa internaţională a muncii din 1973 este stabilită la 15 ani vârsta minimă la care copilul poate începe să muncească.

       În 1978 Polonia,  prin dr. Janusz Korczak,  propune Naţiunilor Unite un proiect de Convenţie cu privire la drepturile copilului. Aceasta este adoptată însă de  Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite abia în anul 1989 şi ratificată de aproape toate statele lumii, mai puţin de Statele Unite ale Americii şi de Somalia.

       Cu toate că s-au emis legi în care s-au enunţat drepturile copilului, s-au stabilit pedepse pentru încălcarea acestora, respectarea lor rămâne încă un deziderat uman prea puţin realizat.

       Statisticile Organizaţiei Internaţionale a Muncii  arată că în jur de 200 de milioane de copii între 5 şi 14 ani exercită o activitate economică de natură a le pune în pericol dezvoltarea fizică şi psihică.  Pe tot întinsul pământului, copiii muncesc pe câmp, în mine, în ateliere sau în bucătărie, în aceleaşi condiţii cu adulţii. În întreprinderile mari, regulile privind vârsta copiilor-muncitori sunt în general respectate, dar în cele mici sau în atelierele clandestine, se abuzează de micii lucrători, drepturile acestora fiind grosolan încălcate.  Locurile unde-şi desfăşoară aceştia activitatea sunt murdare şi lipsite de lumină naturală sau aer. Copiii care lucrează ca servitori sunt închiriaţi sau vânduţi de părinţi familiilor bogate.  O altă problemă o reprezintă copii străzii- copii orfani sau abandonaţi, ei supravieţuiesc vânzând ţigări sau gumă de mestecat, spălând maşini, cântând prin mijloacele de transport în comun sau cerşind. Mulţi dintre ei cochetează cu delicvenţa şi prostituţia.

        Aceşti copii îşi periclitează sănătatea: îşi intoxică plămânii, riscă să se taie şi să facă tetanos, au probleme de creştere şi îşi deformează coloana vertebrală. Ei sunt condamnaţi la analfabetism pe viaţă, pentru că nimeni nu se ocupă de educaţia lor şi au carenţe afective, fiind de mici separaţi de familiile lor.
       Se vorbeşte de boicotarea produselor realizate de copii. Biocotul este însă o armă cu două tăişuri, pentru că de multe ori sărăcia îi obligă pe aceşti copii să caute altceva de lucru pentru a-şi susţine familia. Mulţi dintre ei ajung să facă munci chiar mai grele sau să se prostitueze.

       Rezumând, Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului stabileşte următoarele categorii de drepturi:

       Drepturi la supravieţuire – dreptul la viaţă şi satisfacerea necesităţilor fundamentale, care îi asigură copilului existenţa (dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la adăpost, la alimentaţie, la asistenţă medicală).

        Drepturi la dezvoltare – dreptul la educaţie, la odihnă, acces la informaţie şi libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie.   

       Drepturi la protecţie – asigură securitatea copiilor în faţa factorilor nocivi vieţii lor, diverselor forme de violenţă, vătămare, abuz fizic sau mental, abandon sau neglijenţă, un rău tratament sau exploatare.  

       Drepturi la participare -  libertatea la exprimarea opiniei, la asociere şi reuniune paşnică, dreptul de a fi ascultat  în probleme ce vizează copiii.

sursa foto: Wikimedia

Jocuri de copii

     De 1 iunie, despre jocuri, copilărie şi pictură...

Emma Ekwall

Hugo Kauffmann

Paul Cezanne

Sarah Mc Gregor

Wiliam Bliss Baker

Claude Monet

Joaquin Sorrolla

sursa foto: Wikimedia

Despre alt chip al copilăriei:aici