E încă toamnă...

     
      
Deşi copiii se gândesc deja la cadourile de Crăciun şi la reprize de înot în zăpadă, toamna nu dă semne că ar vrea să ne părăsească. Azi dimineaţă m-am bucurat de lumina caldă a soarelui şi am făcut câteva fotografii din balcon.

Negustorul şi papagalul

Un bogat negustor din Bagdad avea într-o colivie aurită un papagal pe care îl îndrăgea nespus de mult. Într-o zi, în timp ce se pregătea să plece într-o călătorie de afaceri în India îl întrebă:

          - Mă voi duce în ţara în care te-ai născut. Vrei să le transmit vreun mesaj fraţilor tăi ?

          - Da, răspunse papagalul. Spune-le că fratele lor din Bagdad îi salută din colivia lui aurită.

          Negustorul s-a ţinut de cuvânt. Ajuns în India, s-a dus în pădure, a căutat copacul cu papagali şi le-a transmis acestora mesajul. Dar nu mică i-a fost mirarea să vadă chiar în acel moment un papagal căzând din copac, mort de-a binelea. Asta l-a tulburat profund şi întors acasă, n-a îndrăznit să-i adreseze vreun cuvânt papagalului său timp de mai multe zile. Dar curând acesta îl întrebă: Făcuse oare comisionul? Ce răspuns primise ?

          Negustorul fu nevoit atunci să-i povestească totul.

          În clipa în care acesta îşi termină povestirea, papagalul căzu la rândul său mort în colivie. Negustorul îl scoase, îl mângâie, dar pasărea era ţeapănă ca o bucată de lemn.

          Întristat, negustorul îl aşeză pe marginea ferestrei cu gândul să-l îngroape mai târziu. În acel moment însă papagalul său învie şi zbură către un copac din vecinătate. De acolo, îi spuse fostului său stăpân:

          -Vezi, fraţii mei mi-au transmis prin glasul tău mijlocul prin care mă pot elibera. Acum voi pleca să mă întâlnesc cu ei, pentru că am scăpat din colivia mea aurită.

                                     

                                                          după o poveste persană

sursa imaginii: openclipart.org

          

Sfârşit de toamnă

Forţa boului

          O frântură din înţelepciunea budistă. O poveste despre umilire, încurajare, încredere şi neîncredere, cu un echivalent sugestiv în înţelepciunea populară românească. Se spune că “vorba dulce, mult aduce”, un adevăr care se verifică şi aici.

             Un om avea un bou negru de o forţă extraordinară. Vecinul său, care avea de asemenea unul foarte puternic, iubea pariurile. Într-o zi, în timpul unui bâlci, în faţa mulţimii adunate,  acesta îşi puse boul  să tragă  un car încărcat cu o greutate uriaşă. Apoi strigă:

          - Dacă există un alt bou capabil să tragă carul, voi plăti stăpânului său 100 de monede de aur!

          Proprietarul boului negru, cunoscând forţa animalului său, acceptă întrecerea. Îşi înjugă animalul şi începu să-i strige:

          - Hai, trage ! Trage, trântorule !    Ce aştepţi, vită îngălată, trage odată !

          Deşi se forţa şi asuda, boul negru nu reuşi să tragă încărcătura, iar omul pierdu banii.

          Puţin mai târziu, încurajat, vecinul repetă pariul.

          - De data aceasta, spuse el, ofer 1000 de monede de  aur!

          - Acceptă provocarea, căci eu voi câştiga această sumă pentru tine! îi spuse boul negru stăpânului său.

          - Cum îndrăzneşti tu, spuse stăpânul, tu care m-ai făcut deja să pierd o dată ?

          Dar boul îi răspunse:

          - M-ai insultat şi m-ai umilit în faţa unei mulţimi numeroase, iar asta m-a făcut să-mi pierd încrederea în mine. Dar dacă mă vei încuraja, vei vedea de ce sunt capabil.

          Atunci stăpânul îşi perie boul şi îi împodobi coarnele cu o coroană de flori. Şi în timp ce îl înjuga, îl potopea cu mii de încurajări:

          - Poartă-mi noroc, frumosule!  Ştiu că tu eşti cel mai puternic ! Trage, prietene, trage acest car ca pe un balot de paie !

           Şi spre mirarea tuturor, boul negru a urcat uriaşa încărcătură până în vârful dealului.

         

          

Iepurele cu coarne

        Răsfoind prin bibliotecă am găsit o "Culegere de fabule" publicată în 1905. 
       Cartea are 150 de pagini de format mic şi cuprinde fabule ale unor autori români ca Alexandru Donici, Gheorghe Asachi, I.Heliade Rădulescu, C. Bălăcescu,G. Creţeanu şi Anton Pann. M-am oprit la o fabulă scrisă de G. Creţeanu,  poet  şi fabulist bucureştean care a trăit între anii 1829-1887.
      Fabula de mai jos este, probabil, o adaptare a fabulei "Urechile iepurelui" scrisă de fabulistul francez Jean de la Fontaine, al cărei text îl găsiţi aici.

    Ursul ce domnia'n pădure,

    Umblând noaptea după mure,

    De un corn fu înţepat.

    A doua zi decretează

    Orice animal cornorat,

    Ţapi şi capre, cerbi şi ciute

    L' acel ordin pleacă iute

    Altă patrie-a căta.

   Iepure, cetind decretul,

    Îşi făcea şi el pachetul

    Gata a se depărta.

    "Stăi pe loc ! vulpea îi zise,

    Tu n' ai coarne: cele scrise

    Pe noi  doi nu ne privesc".

    -"Când pe-o simplă neghiobie

    Toţi cornaţii se proscrie,

    Zău mă tem, mă îngrijesc

    Că despotica putere

    Să nu fie de părere

    C' ale mele lungi urechi

   Sunt chiar coarne răsturnate;

   Sofismele-s uzitate

   De tiranii noi şi vechi".