Halloween

        În urmă cu 2000 de ani Celţii  (popor care trăia în regiunea Irlandei de azi şi în nordul Franţei) sărbătoreau anul nou pe 1 noiembrie. Pentru ei, ziua de 31 octombrie era ajunul Anului Nou. Ei credeau că fantomele, spiriduşii si vrăjitoarele se plimbau pe pământ în seara de 31 octombrie şi încercau să alunge spiritele sau măcar să le îmbuneze pentru a nu face rău oamenilor sau pentru a nu distruge recoltele. Celţii aprindeau în acest scop focuri şi  purtau costume şi măşti care reprezentau animale.

            Vechea tradiţie păgână s-a amestecat cu noile sărbători creştine (Ziua Morţilor, Ziua tuturor sfinţilor), care erau celebrate în acelaşi mod. În vechile teritorii celtice, sărbătoarea creştină a tuturor sfinţilor era  denumită All-Hallows Eve, devenind cu timpul Halloween.

          Sărbătoarea s-a împământenit în America începând cu anul 1846, când aici s-a instalat un număr mare de imigranţi din Irlanda. Adoptând tradiţiile irlandeze, americanii au început să se costumeze şi să meargă din casă în casă pentru a cere hrană sau bani. La sfârşitul secolului al XIX-lea, petrecerile de Halloween pentru copii şi adulţi deveniseră o obişnuinţă.

          Astăzi, în Statele Unite şi în Canada copiii se deghizează în personaje terifiante şi merg din casă în casă cerând bomboane. Costumele cele mai populare sunt cele de vrăjitoare, de fantomă, de dovleac, de vampir sau de sperietoare de ciori.

          Celţii obişnuiau să golească interiorul unor gulii sau sfecle şi să le sculpteze în fomă de cap de mort. Acestea erau  apoi atârnate pe marginea drumurilor ce duceau spre cimitir. În tradiţia germanică, sfecla era asociată cu diavolul, fiindcă crescând sub pământ, se credea că ea uneşte lumea subterană a morţilor cu lumea vie.   Irlandezii care au emigrat în Statele Unite au adoptat însă dovleacul, datorită abundenţei culturii acestuia.

          Felinarele din dovleci  au  o poveste specială, aceea a lui Jack-O’Lantern, un om obligat să rătăcească pe pământ după moarte, fiindcă nici Dumnezeu şi nici Diavolul nu l-au vrut.

          Se spune că Jack erau un ţăran leneş şi beţiv  care şi-a vândut sufletul diavolului. Când Diavolul a venit să-i ia sufletul, Jack i-a cerut favoarea de a mânca un  măr. Diavolul a acceptat, dar odată ce s-a urcat în copac să-şi culeagă mărul, Jack  a crestat pe trunchiul acestuia semnul crucii, astfel că Diavolul nu a mai putut coborî. Pentru a-l ajuta să coboare, Jack i-a cerut  acestuia să-i promită că sufletul său nu va ajunge în infern.

          Când a murit, Jack s-a dus la porţile Raiului, dar Sfântul Petru l-a alungat. A mers atunci la porţile infernului, dar Diavolul înspăimântat, a încuiat porţile şi i-a spus să plece. Jack a obţinut însă de la Diavol un tăciune  aprins pe care l-a introdus într-un dovleac gol, pentru a-şi lumina drumul prin tenebre.

       

        Aveţi aici un link către un site care are nişte planşe de printat foarte frumoase. Noi le-am printat pe carton şi am decorat super-înspăimântător camera copiilor: http://familyfun.go.com/halloween/

            

Zâna apelor

    Trăia demult, pe malul unui fluviu din Brazilia un ţăran sărac. Acesta îşi câştiga existenţa  din vânzarea pepenilor pe care îi cultiva cu mare grijă pe bucăţica de pământ care înconjura sărmanul său bordei.
     În această dimineaţă, ca de obicei, omul a ieşit din casă cu gândul să culeagă fructele coapte, dar nu mică i-a fost mirarea să nu găsească nici măcar un fruct bun de vânzare. Cineva le culesese înaintea lui!
      A căutat atunci urmele hoţului pe pământul umed, dar acesta fusese foarte abil, aşa că nu putu să descopere nici un indiciu.
      Şi atunci se hotărî să stea la pândă zi şi noapte, până când îl va descoperi pe cel care-i fura singurul lui mijloc de subzistenţă. 
      Dar lucrurile nu au ieşit aşa cum a gândit omul nostru, căci de fiecare dată, miezul nopţii îl găsea dormind profund, iar hoţul profita din plin de somnul său.
      Dar într-o noapte... văzu apărând în lumina lunii o tânără femeie cu părul lung şi verde şi cu ochi mari de culoarea apei adânci. De unde venea ea ? Se părea că din fluviu...
       Ţăranul nu putea crede că acesta era hoţul de pepeni. Se apropie de ea, furios şi fermecat în acelaşi timp.
      "Tu eşti cea care-mi fură fructele?"
      Tânăra femeie îl privea înspăimântată.
    "Te voi ierta, cu condiţia să te măriţi cu mine !"
     Tânăra vru să refuze, dar ţăranul o privi într-un aşa fel, încât nu îndrăzni să  spună nu.
     "Mă voi căsători cu tine, spuse ea, dar cu o condiţie: să nu-i vorbeşti niciodată de rău pe locuitorii apelor."
     "Nici măcar nu-i cunosc, de ce i-aş vorbi de rău ?" spuse ţăranul.
      Şi nunta fu făcută.
      După ce femeia a intrat în casa ţăranului, lucruri nemaivăzute i  s-au întâmplat acestuia: recolta de pepeni s-a dublat dintr-o dată, ramurile bananierilor se îndoiau sub greutatea fructelor, bordeiul s-a transformat într-o casă frumoasă, întreţinută de o mulţime de servitori, iar în faţa casei au apărut ca din senin o mulţime de orătănii şi cirezi de vite.
   Tăranul s-a obişnuit repede cu traiul îndestulat; el nu mai muncea deloc, mulţumindu-se să dea ordine. A devenit foarte exigent şi chiar răutăcios.Nici un zâmbet nu-i lumina faţa, iar cea mai mică greşeală a servitorilor era aspru pedepsită.
    Pe măsură ce timpul trecea, tânăra femeie fu cuprinsă de o tristeţe inexplicabilă. Nu mai era atentă la felul în care se îmbrăca, nu-şi mai îngrijea frumosul său păr verde. Zi de zi, ea rămânea ore întregi în faţa fluviului, părând că nimic nu o interesează, iar această atitudine avea influenţă asupra a tot ceea ce o înconjura: câmpurile erau din ce în ce mai prost lucrate, cirezile erau din ce în ce mai prost îngrijite.
      Tăranul era furios, ţipa, se enerva, dar totul era fără rezultat: averea sa se împuţina văzând cu ochii şi  nimic nu  putea împiedica acest lucru.
       Într-o zi, acesta era mai furios decât de obicei:
       "M-am săturat ! Am fost nebun să mă căsătoresc cu o femeie care vine din fluviu. Tot ce vine din apă nu face doi bani..." şi adăugă câteva cuvinte atât de violente şi urâte , că nu  le putem reda.
     Tânăra femeie se ridică atunci şi porni spre fluviu, cântând cu o voce suavă şi dintr-o dată, toate orătăniile, toţi păstorii şi muncitorii  câmpului  se adunară, trecură pe lângă ea şi dispărură.
      Tânăra femeie continua să cânte.  Fu rândul cirezilor să pornească spre fluviu, apoi câinele, pisica, ţestoasa.
      "Nu, nu, strigă ţăranul, nu plecaţi...."
      Dar agitaţia lui era inutilă.În câteva secunde, toate animalele dispărură.
      Femeia cânta în continuare. Fu acum rândul obiectelor să se adune şi s-o pornească spre râu. Câteva minute  mai târziu, din toată bogăţia ţăranului nu mai rămăsese nimic. Pe malul râului nu se mai afla decît un ţăran sărman, în faţa unui bordei, în mijlocul unui câmp cu pepeni.
              
                                                                                      poveste braziliană




      
      

Început de toamnă

        



         Am profitat de timpul frumos şi ne-am plimbat prin parc. De fapt prin parcuri, adică prin Icoanei şi Ioanid. Sunt încă puţine semne ale toamnei:

Legenda lacului Titicaca

        

sursa imaginii:http://travel.descopera.ro

        Cu multă vreme în urmă, lacul Titicaca era o vale fertilă, populată de oameni care trăiau în pace şi înţelegere. Ei nu cunoşteau lipsurile, fiindcă pământul era bogat şi le oferea tot ce aveau nevoie. În plus, în aceste locuri nu se ştia ce este moartea, ura sau ambiţia.

        Zeii munţilor îi protejau pe oameni. Ei nu le interziceau decât un singur lucru: nimeni nu trebuia să urce în vârful munţilor, acolo unde ardea Focul Sacru.

        Multă vreme oamenilor nu le-a trecut prin cap să încalce această poruncă a zeilor. Dar Diavolul, spiritul ticălos condamnat să trăiască în întuneric, nu suporta să vadă că oamenii trăiesc aşa liniştiţi în vale.

        El se gândi să-i dezbine, semănând discordie printre ei. Aşa că le ceru să-şi dovedească curajul plecând în căutarea Focului Sacru din vârful munţilor. Şi într-o zi, chiar de la răsărit, oamenii au început să urce spre vârful munţilor,  fiecare vrând să arate că el este mai curajos decât prietenul sau vecinul său. Dar pe la jumătatea drumului au fost surprinşi de zei, care  au înţeles că oamenii au încălcat porunca şi au hotărât să-i pedepsească.

        Mii de pume au ieşit dintr-o dată din grotele munţilor şi s-au năpustit asupra oamenilor, devorându-i. Înfricoşaţi, aceştia se rugau de Diavol să-i ajute. Dar acesta a rămas insensibil la supliciul lor. Văzând aceasta, Inti, zeul Soarelui, începu să plângă. Lacrimile sale erau atât de mari încât în patruzeci de zile au inundat valea. Un singur bărbat şi o singură femeie au scăpat, plutind pe ape într-o joncă.

        Când soarele a strălucit din nou, bărbatul şi femeia nu-şi credeau ochilor: sub un cer albastru şi pur, ei se aflau în mijlocul unui lac imens. În mijlocul apei pluteau corpurile pumelor care se înecaseră şi se transformaseră în statui de piatră.

        Ei au numit acel lac „Titicaca”, lacul pumelor de piatră.

                                                          legendă peruană

         Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre  acest loc şi despre Peru, accesaţi aceste link-uri:
http://travel.descopera.ro
http://peru.ro/informatii-generale-despre-peru/
          Iar aici, mai multe fotografii:
/peru-photos/