Marele Pin şi Mesteacănul

      Cu mult timp în urmă, înainte ca oamenii să sosească în aceste locuri, copacii erau capabili să vorbească. Freamătul frunzelor era limbajul lor calm şi odihnitor. Când îşi agitau crengile în toate sensurile în bătaia  aprigă a vântului, cuvintele lor deveneau discursuri pline de curaj sau de teamă.

        Pădurea era populată de o mulţime de copaci de toate felurile. Arţarul îşi lăsa seva să curgă pentru a potoli setea păsărelelor. Un mare număr de păsări  cuibăreau între ramurile sale. Mierlele îşi depuneau micuţele lor ouă albastre în cuiburi bine instalate. Iar el era mereu gata de a le servi, protejându-le de vânt şi de ploaie. Asta, bineînţeles,  îi adusese respectul tuturor.

        Nu departe de el,  un Ulm  îşi ridica ramurile către cer.  Ulmul iubea soarele şi fiecare dintre ramurile sale se avânta către razele acestuia. Grangurii, păsări semănând cu prihorii, dar mult mai mici, îşi construiau cuiburile lor-balansoare ştiind că se găsesc la adăpost în rămurişul înalt al acestuia.

        Mai departe încă, Tuia oferea în timpul iernii adăpost unor întregi familii de păsări.  Când vântul sufla cu furie, aceasta îşi închidea în jurul lor groasele-i ramuri. Păsările îşi aflaseră aici un culcuş atât de confortabil, încât cu greu îl părăseau primăvara.

        Mesteacănul însă se ţinea mai deoparte. El era zvelt şi elegant iar scoarţa sa netedă şi albă îl deosebea de ceilalţi. Braţele sale suple şi graţioase fremătau la cea mai uşoară adiere a vântului. Primăvara, frunzele sale de un verde crud erau atât de fine  încât lumina soarelui trecea prin ele.

        Când oamenii au ajuns în aceste locuri, s-au folosit de scoarţa lui pentru a construi canoe, case şi chiar vase pentru prepararea mâncării.

        Dar sosi o zi în care Mesteacănul, din cauza frumuseţii sale, începu să dispreţuiască pe toată lumea.

        Marele Pin era regele pădurii. Fiecare copac trebuia să-l salute aplecându-şi  uşor capul în faţa lui. Şi acest rege era cel mai mare, cel mai maiestuos, cel mai semeţ dintre toţi copacii pădurii. În afara taliei sale, magnificul său veşmânt verde închis îi asigura autoritatea.

        Într-o zi de vară, pădurea se umpluse de culoarea  şi parfumul  a mii de flori şi un strălucitor covor de muşchi acoperea colţurile umbrite ale solului. Păsările se adunaseră, cu mic cu mare, pe crengile copacilor, întrecându-se în cântece care mai de care mai măiastre. Copacii se mişcau încetişor, iar frunzele lor erau cuprinse de un freamăt vesel şi mulţumit. Arţarul observă că Mesteacănul nu participă la bucuria colectivă.

        - Eşti bolnav ? întrebă delicat Arţarul.

        - Nici vorbă, răspunse Mesteacănul. Niciodată nu m-am simţit atât de bine. Dar de ce ar trebui să mă alătur adunării voastre atât de banale?

        Arţarul, surprins de acest răspuns, îşi spuse că regele  se va întrista să audă astfel de vorbe. Căci prima regulă a Marelui Pin era aceea de a fi păstrată armonia printre supuşii săi.

        -Taci! îi spuseră copacii. Dacă Marele Pin te va auzi…

        Toţi copacii erau solidari unii cu alţii, tot aşa cum fraţii şi surorile se ajută între ei. Singur, Mesteacănul refuza prietenia tovarăşilor săi. Începu să-şi agite crengile răutăcios şi declară:

        -Puţin îmi pasă de rege ! Sunt cel mai frumos dintre copacii pădurii şi de acum înainte voi refuza să-mi aplec capul pentru a-l saluta!

        Marele Pin care moţăia, se trezi brusc auzindu-şi numele. Îşi scutură acele fine pentru a le aşeza în ordine şi se întinse…se întinse, îndreptându-şi corpul său lung.

        - Mesteacănule, ce vrei să spui? spuse Pinul.

        Toţi copacii începură să tremure căci se vedea bine că furia creştea în inima Marelui Pin. Dar Mesteacănul nu părea să se teamă de furia sa. Îşi etală crengile cu dispreţ, agitându-le dintr-o parte într-alta şi spuse cu un ton trufaş:

        - Nu vreau să te  mai salut, Mare Pin. Sunt cel mai frumos copac din pădure, mai frumos decât toţi celalţi, mai frumos chiar şi decât tine!

        Marele Pin îşi ieşi din fire de supărare. Braţele sale începură să se agite zgomotos. Toţi copacii aşteptau într-o tăcere adâncă ceea ce avea să urmeze.

        -Mesteacănule, spuse Regele Pin, ai devenit vanitos. Îţi voi da o lecţie pe care n-o vei uita niciodată.

         Şi Marele Pin se aplecă în direcţia Mesteacănului şi lovi scoarţa delicată a acestuia cu toată forţa. Acele sale rupseră pielea  albă a Mesteacănului.

        Apoi spuse:

        - Ceea ce toţi vor învăţa prin tine este că orgoliul şi vanitatea nu sunt bune.

        Din acea zi, scoarţa Mesteacănului poartă fine cicatrice negre. Acesta a fost preţul pe care l-a plătit pentru vanitatea sa. Toţi membrii familiei sale, fără excepţie, au păstrat cicatrizate  în scoarţă, urmele furiei Regelui Pin.

                                                                        poveste canadiană