Mintea omului

        

          Într-o seară, pe când se  întorcea liniştit de la râu, Bivolul auzi lângă el o voce înfundată salutându-l:

        - Bună seara, domnule Bivol!

        Bivolul sări înspăimântat într-o parte,  căci vocea aceea nu pute aparţine decât unei singure fiinţe, celui mai crud animal care existase vreodată pe faţa pământului:  Tigrul !

        - Pot să te însoţesc o parte din drum? întrebă Tigrul.

Prea înspăimântat pentru a scoate vreo vorbă, Bivolul încuviinţă făcând un semn cu capul şi Tigrul porni alături de el.

Pe drum Tigrul se arătă aşa un bun tovarăş că Bivolul deja gândea că renumele prost al acestuia era nemeritat şi că oamenii şi animalele îl judecau greşit.

- Nu te văd prea des în pădure, dragul meu, zise Tigrul. Se spune că munceşti din greu pentru animalul acela fără blană , căruia i se spune Om , nu-i aşa?

Bivolul admise, făcând din nou un semn din cap.

- Nu-mi vine să cred ! reluă Tigrul. O fiinţă atât de puternică să muncească pentru aşa un nevolnic ! De ce munceşti pentru el?  Omul nu are nici gheare, nici colţi , nici coarne, nici venin, nici forţă. Nu este nici mare şi nici puternic. Cum poţi să munceşti pentru el şi să-l accepţi drept stăpân ?

- Ai dreptate, Omul nu are astfel de arme, dar îl recunosc drept stăpân datorită inteligenţei sale.

- Inteli… ce?

- Inteligenţei sale, răspunse Bivolul, mândru de a se arăta mai deştept decât Tigrul. Omul nu este aşa bine înarmat fizic cum suntem noi, nu are nici gheare ca să zgârie şi nici colţi ca să sfâşie, dar are ceva care  face să i se supună toate vietăţile pământului: inteligenţa sa.

„ Iată ceva foaarte interesaant… cu inteligenţa asta a Omului aş deveni regele junglei” gândi Tigrul în sinea sa. Apoi îl întrebă pe Bivol:

- Crezi că Omul mi-ar vinde puţin din inteligenţa sa?

- Nu ştiu, răspunse Bivolul îndepărtându-se.   

  A doua zi, Tigrul se duse la Om şi îi spuse cu o voce prefăcută:

- Nu te teme, micuţule Om, am venit să-ţi fac o propunere prietenească. Prietenul meu, Bivolul, mi-a spus că ai un lucru de mare valoare numit inteligenţă şi vreau să ţi-l cumpăr. Dintr-o dată însă Tigrul îşi schimbă vocea şi spuse cu răutate: Dacă refuzi, îţi voi mânca Bivolul şi chiar şi pe tine! Şi ai mare grijă, deja îmi este foame!

 Ţăranul făcu o plecăciune, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui mare rege:

- Prezenţa Alteţei voastre mă onorează. Permiteţi deci umilului vostru servitor să vă dăruiască această inteligenţă pe care doriţi atât de mult s-o cumpăraţi!

Tigrul torcea de plăcere gândindu-se: „ Ce prostănac este acest Om ! Mă tratează ca pe un mare rege şi îmi face cadou inteligenţa sa, dar nu ştie, săracul, că-mi va servi drept desert după ce-i voi fi mâncat bivolul !"

-Alteţă, spuse ţăranul cu ochii plecaţi în pământ, nu este decât o mică problemă: eu nu-mi iau niciodată mintea cu mine la câmp, ci o las acasă, fiiindcă mă tem să nu-mi fie furată.

-Ei bine, ce aşteptăm de nu mergem să o luăm?

- Păi Măria-voastră mi-a spus mai devreme că-i este tare foame şi mă tem că o să-mi mâncaţi Bivolul. Dacă îl iau cu mine în sat, ar dura ore întregi  şi nu vreau  s-o fac pe Alteţa voastră să aştepte. Aşa că dacă mi-aţi permite să vă leg de acest copac, n-ar fi nici o problemă ca Bivolul meu să rămână aici, iar eu aş putea alerga până acasă să vă aduc inteligenţa.

Grăbit să capete inteligenţa Omului, Tigrul acceptă propunerea acestuia. Visa atât de frumos că nu simţi când trecu timpul şi fu surprins să-l vadă pe Om întorcându-se cu un obiect ce strălucea în vârful unui băţ de bambus.

-Te-ai întors repede. Grăbeşte-te să-mi dai acea faimoasă inteligenţă.

Ţăranul se supuse şi trecu obiectul strălucitor peste corpul Tigrului. Blana începu să sfârâie şi Tigrul ţipă, înţelegând acum că Omul l-a înşelat, aducând de acasă nişte jăratic încins.

- Asta arde! urlă Tigrul.

- Inteligenţa, prietene, spuse atunci Omul, mi-a permis să te capturez, să te leg de copac şi să te ard.

Bivolul şi ţăranul s-au întors în sat râzând ,fericiţi că au reuşit să-l prostească atât de uşor pe Tigru.

Tigrul a urlat şi s-a zbătut mult, dar nu s-a putut elibera până când funia nu a ars complet, lăsând pe frumoasa sa blană nişte dungi negre. De atunci, toţi urmaşii săi poartă pe corp  dungile  acelea întunecate, în amintirea clipei în care strămăşul lor infatuat a nesocotit puterea minţii omului. 

                                  Poveste populară din Vietnam