Mintea omului

        

          Într-o seară, pe când se  întorcea liniştit de la râu, Bivolul auzi lângă el o voce înfundată salutându-l:

        - Bună seara, domnule Bivol!

        Bivolul sări înspăimântat într-o parte,  căci vocea aceea nu pute aparţine decât unei singure fiinţe, celui mai crud animal care existase vreodată pe faţa pământului:  Tigrul !

        - Pot să te însoţesc o parte din drum? întrebă Tigrul.

Prea înspăimântat pentru a scoate vreo vorbă, Bivolul încuviinţă făcând un semn cu capul şi Tigrul porni alături de el.

Pe drum Tigrul se arătă aşa un bun tovarăş că Bivolul deja gândea că renumele prost al acestuia era nemeritat şi că oamenii şi animalele îl judecau greşit.

- Nu te văd prea des în pădure, dragul meu, zise Tigrul. Se spune că munceşti din greu pentru animalul acela fără blană , căruia i se spune Om , nu-i aşa?

Bivolul admise, făcând din nou un semn din cap.

- Nu-mi vine să cred ! reluă Tigrul. O fiinţă atât de puternică să muncească pentru aşa un nevolnic ! De ce munceşti pentru el?  Omul nu are nici gheare, nici colţi , nici coarne, nici venin, nici forţă. Nu este nici mare şi nici puternic. Cum poţi să munceşti pentru el şi să-l accepţi drept stăpân ?

- Ai dreptate, Omul nu are astfel de arme, dar îl recunosc drept stăpân datorită inteligenţei sale.

- Inteli… ce?

- Inteligenţei sale, răspunse Bivolul, mândru de a se arăta mai deştept decât Tigrul. Omul nu este aşa bine înarmat fizic cum suntem noi, nu are nici gheare ca să zgârie şi nici colţi ca să sfâşie, dar are ceva care  face să i se supună toate vietăţile pământului: inteligenţa sa.

„ Iată ceva foaarte interesaant… cu inteligenţa asta a Omului aş deveni regele junglei” gândi Tigrul în sinea sa. Apoi îl întrebă pe Bivol:

- Crezi că Omul mi-ar vinde puţin din inteligenţa sa?

- Nu ştiu, răspunse Bivolul îndepărtându-se.   

  A doua zi, Tigrul se duse la Om şi îi spuse cu o voce prefăcută:

- Nu te teme, micuţule Om, am venit să-ţi fac o propunere prietenească. Prietenul meu, Bivolul, mi-a spus că ai un lucru de mare valoare numit inteligenţă şi vreau să ţi-l cumpăr. Dintr-o dată însă Tigrul îşi schimbă vocea şi spuse cu răutate: Dacă refuzi, îţi voi mânca Bivolul şi chiar şi pe tine! Şi ai mare grijă, deja îmi este foame!

 Ţăranul făcu o plecăciune, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui mare rege:

- Prezenţa Alteţei voastre mă onorează. Permiteţi deci umilului vostru servitor să vă dăruiască această inteligenţă pe care doriţi atât de mult s-o cumpăraţi!

Tigrul torcea de plăcere gândindu-se: „ Ce prostănac este acest Om ! Mă tratează ca pe un mare rege şi îmi face cadou inteligenţa sa, dar nu ştie, săracul, că-mi va servi drept desert după ce-i voi fi mâncat bivolul !"

-Alteţă, spuse ţăranul cu ochii plecaţi în pământ, nu este decât o mică problemă: eu nu-mi iau niciodată mintea cu mine la câmp, ci o las acasă, fiiindcă mă tem să nu-mi fie furată.

-Ei bine, ce aşteptăm de nu mergem să o luăm?

- Păi Măria-voastră mi-a spus mai devreme că-i este tare foame şi mă tem că o să-mi mâncaţi Bivolul. Dacă îl iau cu mine în sat, ar dura ore întregi  şi nu vreau  s-o fac pe Alteţa voastră să aştepte. Aşa că dacă mi-aţi permite să vă leg de acest copac, n-ar fi nici o problemă ca Bivolul meu să rămână aici, iar eu aş putea alerga până acasă să vă aduc inteligenţa.

Grăbit să capete inteligenţa Omului, Tigrul acceptă propunerea acestuia. Visa atât de frumos că nu simţi când trecu timpul şi fu surprins să-l vadă pe Om întorcându-se cu un obiect ce strălucea în vârful unui băţ de bambus.

-Te-ai întors repede. Grăbeşte-te să-mi dai acea faimoasă inteligenţă.

Ţăranul se supuse şi trecu obiectul strălucitor peste corpul Tigrului. Blana începu să sfârâie şi Tigrul ţipă, înţelegând acum că Omul l-a înşelat, aducând de acasă nişte jăratic încins.

- Asta arde! urlă Tigrul.

- Inteligenţa, prietene, spuse atunci Omul, mi-a permis să te capturez, să te leg de copac şi să te ard.

Bivolul şi ţăranul s-au întors în sat râzând ,fericiţi că au reuşit să-l prostească atât de uşor pe Tigru.

Tigrul a urlat şi s-a zbătut mult, dar nu s-a putut elibera până când funia nu a ars complet, lăsând pe frumoasa sa blană nişte dungi negre. De atunci, toţi urmaşii săi poartă pe corp  dungile  acelea întunecate, în amintirea clipei în care strămăşul lor infatuat a nesocotit puterea minţii omului. 

                                  Poveste populară din Vietnam

Troia, pe urmele unei legende

                       

    Iliada, poemul în care Homer relatează războiul troian este una din cele mai importante epopei ale antichităţii. Generaţii de copii au fost captivaţi de eroii acesteia, de luptele sângeroase şi de vicleşugul istoric care a făcut ca grecii să câştige războiul

        Multă vreme oamenii s-au întrebat dacă această operă magistrală are un sâmbure de adevăr sau este o simplă ficţiune. Această chestiune este subiect de dispută chiar şi astăzi.

        Începând din 1400 î.Hr în jurul Mării Egee puterea miceniană o domina pe aceea a Cretei. Aheii, eroii Iliadei şi Odiseei, vorbeau greaca, construiau cetăţi impenetrabile şi trăiau o istorie legendară şi plină de peripeţii.

               

        Iliada şi Odiseea descriu evenimente presupus a fi  avut loc în jurul anului 1200 î.Hr.

        La originea războiului troian, în viziunea lui Homer, se află fiul regelui Priam, Paris. Chemat să judece frumuseţea celor trei zeiţe – Hera, Atena şi Afrodita – el o alege pe Afrodita, zeiţa frumuseţii, care-i promite de soţie pe cea mai frumoasă dintre femei, Elena, soţia lui Menelau, regele Spartei.

                                     Judecata lui Paris

        Paris o răpeşte pe Elena. Urmându-l, aceasta îşi părăseşte oraşul şi familia.

        Răpirea acesteia nu rămâne fără urmări, căci Menelau este fratele lui Agamemnon, puternicul rege din Micene, iar acesta adună toţi prinţii lumii eline şi organizează o expediţie gândind să distrugă Troia.

        Este acesta un adevăr istoric sau doar geniul literar al lui Homer, care a ştiut să capteze atenţia oamenilor de-a lungul secolelor, creând o intrigă fabuloasă şi nişte  personaje remarcabile ?

        Multă vreme, cea mai mare parte a autorilor n-au avut nici un dubiu asupra realităţii faptelor relatate de Homer. Tucidide, de exemplu, susţinea că a avut loc un război în Troia, dar  el nu poate fi o sursă credibilă, fiindcă s-a născut în anul 460 î.Hr,  la mai bine de 800 de ani de la evenimentele în cauză.

        Astfel, Homer rămâne singura noastră sursă autentică. Problema e că nimeni nu ştie cine a fost Homer, de unde venea acesta şi nici prin ce mijloc a cunoscut detaliile acestei istorii.

        Dacă Homer a existat, el a trăit în jurul anului 900 î.Hr,  la o distanţă de aproximativ 300 de ani de  evenimentele relatate.

        Istoricii s-au întrebat dacă Troia nu este la rândul ei doar un mit. În fond, nimeni nu ştia unde se afla şi mulţi bănuiau că nu era decât fructul imaginaţiei grecilor, menită să glorifice puterea Atenei.

        La sfârşitul secolului al XIX-lea, un  german  a făcut una dintre cele mai mari descoperiri arheologice  a tuturor timpurilor.  Heinrich Schliemann a încercat să găsească dovezi că epopeile homerice se bazează pe fapte reale. El a căutat palatul lui Ulise şi apoi cetatea Troia.

        În anul 1871, bazându-se pe textele greceşti, a început săpăturile pe colina Hissarlik, pe coasta turcă a Mării Egee. A descoperit ruinele a şapte oraşe suprapuse, cel mai vechi datând de la sfârşitul epocii bronzului, în jurul anului 2500 î.Hr. Cel de al doilea era acoperit de un strat gros de cenuşă.

                                       Comoara lui Priam

        La 14 iunie 1873 el a scos la lumină în jur de 8700 de cupe, inele, brăţări de aur şi piatră, numindu-şi descoperirea „comoara lui Priam”, după numele regelui Troiei,  erou al Iliadei.   În realitate, stratul în care comoara era cufundată corespunde unei epoci mai timpurii cu circa o mie de ani decât cea în care se presupune că a avut loc acţiunea Iliadei.

         Descoperirea lui Schliemann  a demonstrat totuşi într-o manieră convingătoare existenţa unui oraş pe locul atribuit de Homer Troiei. Arheologii au botezat mica aşezare descoperită Troia VII , după ordinea straturilor arheologice. Vestigiile ne-o arată atât de mică şi de săracă  comparativ cu civilizaţia miceniană, încât nu putem înţelege de ce au ridicat grecii o armată atât de mare împotriva ei. Cel mai probabil motivele războiului ţin de relieful ei şi de poziţia geografică strategică, care permitea  controlul asupra vaselor care navigau pe Marea Neagră dinspre Europa spre Asia şi invers. Cetatea Troia era situată în peninsula Troada, în nord-vestul Asiei mici. Spre vest se învecina cu strâmtoarea Dardanele iar spre sud cu golful Adramition. Se afla pe o culme de deal la poalele căreia se întindea o câmpie largă, ia marea era aproape, la numai doi kilometri distanţă. Din muntele Ida izvorau două râuri ale căror ape udau câmpia, făcând-o să dea rod bogat.  După Homer, cetatea ar fi fost zidită de Ilos, fiul regelui Tros, care la rândul său se trăgea din Dardan , fiul al lui Zeus şi al Electrei. Şi iată cum aflăm de unde-şi trage numele strâmtoarea Dardanele. Iliada este povestea cetăţii Ilion, acesta fiind numele dat Troiei după întemeietorul său.

      În anul 1876, acelaşi Schilemann a căutat situl Micene şi a găsit nenumărate comori pe care le-a artibuit atrizilor.

                            Masca de aur a lui Agamemnon

        Dar dovezile existenţei celor două cetăţi nu sunt suficiente pentru a concluziona că acestea au purtat un război una împotriva celeilalte.

        Deşi arheologii au descoperit ziduri înalte în jurul Troiei, care sugerau existenţa unei societăţi militare, nu există nici un indiciu că o armată (şi încă una atât de mare cum o descrie Homer, compusă din 100.000 -130.000 de războinici) ar fi campat vreodată în afara zidurilor sale.

        Istoricii nu sunt convinşi nici că războiul, dacă a avut loc unul, ar fi putut dura 10 ani,  aşa cum afirmă autorul Iliadei. Cu siguranţă avem de a face cu exagerări proprii genului epic, căci la acea vreme armatele abia dacă  numărau câteva mii de oameni, iar campaniile nu se prelungeau mai mult de câteva luni.

        Cât despre celebra legendă a calului troian,  nimic  nu dovedeşte că această poveste are la bază o întâmplare reală.

        Animalul uriaş de lemn în interiorul căruia grecii s-au ascuns pentru a putea intra în oraş a fost considerat de troieni drept un dar al zeilor. Preotul Laocoon, care a profeţit că distrugerea Troiei se va datora acestuia,  a fost ucis de şerpii trimişi de Poseidon.Viziunea acestuia s-a împlinit şi în noaptea aceea cetatea a fost arsă din temelii, iar locuitorii acesteia ucişi în somn.

                         Giovani Domennico Tiepolo – Calul troian

        Este de asemenea discutabil rolul Elenei, frumoasa prinţesă a cărei răpire de către Paris a declanşat războiul.

        După Homer, frumuseţea acesteia era suficientă ca ca mii de navigatori să pornească în căutarea sa, dar nici un document istoric al antichităţii nu menţionează numele acesteia.

        Apărătorii textului lui Homer spun că structura generală este exactă, chiar dacă anumite evenimente colectate de poeţi pe durata a mai multe secole de transmitere orală ar fi putut fi transformate.

        Nu putem tranşa această chestiune cu certitudine. Descoperirile arheologice nu au permis până în acest moment, confirmarea sau infirmarea evenimentelor relatate.

        Săpăturile arheologice şi textele confirmă existenţa unei lumi conduse de prinţi războinici.

        Aşa puternică şi războinică cum a fost civilizaţia miceniană, a fost la rândul ei distrusă. În jurul anului 1200 î.Hr, ea a dispărut brusc, probabil datorită noului val de invadatori sau revoltelor interne. Grecia a intrat atunci într-o lungă perioadă de obscuritate.

        Adevărată sau nu, povestea continuă să fie una din cele mai fascinante din toate timpurile.

        Aşa cum spunea George Murnu, traducătorul Iliadei şi Odiseei în limba română „de-a lungul acţiunii descrise, poetul fixează individualităţile divine ale panteonului elin precum şi o mulţime de personaje eroice, care rămân pentru totdeauna reprezentative caractere tipice şi înşiră nenumărate scene din viaţa lor intimă sau publică, evenimente şi episoade de o amploare şi măiestrie descriptivă şi emotivă, care pe de o parte aruncă o bogată lumină asupra acelor vremuri îndepărtate, iar pe de alta, ridică în ochii noştrii pe marele aed  la înălţimi uimitoare şi explică elementul supranatural ce-l vedeau anticii în rapsodiile homerice.”

      Puteţi descărca fişierul Word aici:Troia, pe urmele unei legende

       Iar aici, expoziţia de vase de ceramică din perioada antică la Muzeul Naţional de Arheolologie din Atena: click
      Dacă vizitaţi  Grădina cu pici, pisici şi lipici veţi găsi pe Aleea literaturii rezumatele aventurilor eroilor din "Legendele Olimpului" (prima lectură suplimentară la clasa aV-a) iar pe Aleea personajelor - fişa biografică a scriitorului AlexandruMitru. 

       Ştiaţi că  şi alti scriitori români au fost fascinaţi de mitologia greacă ? Alexandru Odobescu a scris lucrarea "Zece basme mitologice", o adaptare a povestirilor lui G.W.Cox. Deşi ediţia nouă de la Editura Gramar este foarte ieftină, vă recomand să căutaţi prin anticariate ediţia scoasă de Editura tineretului în 1968, care nu este cu mult mai scumpă, dar are o grafică de excepţie, realizată de Iacob Desideriu. 
      Lectură plăcută !

     Sursa foto: Wikimedia
    

D'ale primăverii

      Şi pentru că am vorbit despre fotografie, am exersat şi noi prin parc. 

Despre fotografie, fără pretenţii

             La originea termenului de fotografie se află două cuvinte din limba greacă: photos = lumină şi  graphein = a desena.

            Principiul camerei obscure este cunoscut din antichitate. Aristotel a observat că razele de lumină care pornesc de la un obiect luminos, pătrunzând într-o cameră  sau cutie întunecată printr-un mic orificiu circular formează  o imagine întoarsă a obiectului luminos. Această cameră obscură stă şi astăzi la baza constructiei aparatului fotografic. Numeroşi pictori au folosit acest procedeu pentru a desena cu precizie peisaje.

          În perioada Renaşterii, Leonardo da Vinci a  descris în mod ştiinţific formarea imaginii în camera obscură. În jurul anului 1550 matematicianul italian Jerome Cardan a montat în locul micului orificiu circular al camerei obscure o lentilă, îmbunătăţire care s-a reflectat în calitatea imaginilor obţinute, acestea fiind mai clare şi mai luminoase. Apoi veneţianul Daniel Barbaro a  adăugat lentilei lui Cardan o diafragmă, adică un disc opac cu un orificiu reglabil, care lăsa să treacă în camera aparatului cantitatea necesară de lumină.

          În 1676 matematicianul Johan Sturm a adăugat o oglindă la 45 de grade faţă de obiectiv.

          Toate condiţiile pentru conceperea unui aparat fotografic şi realizarea unei fotografii erau acum întrunite, singura problemă fiind aceea a fixării imaginii, căci imaginea obţinută cu ajutorul camerei obscure era una trecătoare, neputând fi păstrată decât cu ajutorul desenului. 

          Şi aşa am ajuns în anul 1826. Un fost ofiţer francez - Nicéphore Niepce- a utilizat pentru prima dată camera obscură pentru fotografie.  În partea opusă obiectivului acesta a aşezat  o placă de sticlă acoperită cu săruri de argint, în încercarea  de a fixa imaginea cu ajutorul unor compuşi chimici. Niepce a realizat fotografia de la fereastra balconului său. 

     Din 1829  Niepce s-a asociat cu pictorul şi scenograful parizian Jaques Daguerre pentru a-şi exploata invenţia. Aceştia au folosit un aparat format din două cutii de lemn care culisau una în interiorul celeilalte, un obiectiv, o lentilă menisc şi geamul mat pe care se forma imaginea. După moartea lui Niepce, Daguerre a îmbunătăţit sistemul, iar primul nume oficial al fotografiei a fost "daguerrotipie". 
      Dacă pentru primele imagini obţinute de Niepce, timpul de expunere a fost de 8 ore, Daguerre a reuşit să-l reducă la 30 de minute.
      Invenţia a fost cumpărată de statul francez în 1839 şi pusă la dispoziţia publicului. 
      Primul constructor de aparate fotografice din lume a fost Alphonse Giroux, iar acestea erau vândute sub semnătura lui Daguerre. Costul unui aparat era de 400 de franci. Cu timpul au apărut noi constructori de aparate,  fiecare dintre aceştia încercând să îmbunătăţească sistemul.

      În 1851 englezul Archer Frederick Scott a inventat procedeul cu colodiu umed şi a construit un aparat fotografic în care se executau toate operaţiile procesului fotografic, începând cu prepararea plăcilor sensibile. Aşa a apărut fotografia "la minut". În interiorul cutiei aparatului, fotograful, prin unele deschideri protejate de lumină, îşi vâra mâinile sau chiar capul în compartimentele speciale în care se aflau soluţiile necesare realizării fotografiei. Timpul de expunere a fost redus la câteva secunde.
     În 1835 englezul William Henry Fox Talbot realizează cel mai vechi negativ pe  hârtie, care permitea realizarea unui tiraj pozitiv, numit "calotype".
      În 1854 este patentat un dispozitiv în care materialul sensibil (hârtia) era înfăşurat pe două bobine. Dispozitivul se putea adapta la diferite aparate şi putea debita până la 12 imagini. 
      În 1860 un fotograf  englez, John Kibble. realizează un aparat fotografic montat pe roţi şi tras de un cal, având dimensiunile imaginii de 90X110cm. Fiecare placă fotografică cântărea circa 20 kg.
      Către anul 1880, echipamentul fotografic a început să semene cu cel din zilele noastre, fiind mai uşor de manipulat şi având o greutate redusă. Existau de acum patru tipuri de aparate: aparatul box cu casete de plăci (1867), aparatul cu magazia de plăci în interiorul său (1881), aparatul cu rolfilm (1885) şi aparatul reflex (1861).
      Aparatul care a revoluţionat însă fotografia a fost aparatul cu rolfilm fabricat de Kodak, companie înfiinţată de americanul George Eastman în anul 1888. Acesta a scos primul suport pentru fotografie transparent, suplu, înlocuind plăcile de sticlă, fragile şi greoaie şi a construit un aparat uşor, transformând fotografia într-o activitate accesibilă publicului larg. Era un aparat portativ care permitea 100 de expuneri cu o singură încărcătură (un rolfilm). Costul aparatului era de 25 de dolari, iar developarea  şi copierea imaginilor se făcea la fabrică,  aparatul fiind restituit proprietarului gata încărcat cu un film nou. Deviza lui Eastman era: "Dumneavoastră apăsaţi pe buton şi noi facem restul".
      La nivelul anului 1898, la mai puţin de un secol de la realizarea primei fotografii, cu o expunere la lumină de 8 ore, timpul de expunere varia între 1/20 - 1/1000 dintr-o secundă. 
      Prima fotografie color a fost realizată de fizicianul James Clerk Maxwell în anul 1861, iar primul sistem de realizare a fotografiilor color a fost creat în anul 1903. 

Prima fotografie color

     
    În timp, fotografia şi-a găsit numeroase aplicaţii în diverse domenii. Astfel, ea  a devenit un auxiliar de experimentare în domeniul ştiinţelor. În 1882, primul fişier antropometric al poliţiei este însoţit de fotografii. Din 1895 proprietăţile fotografiei şi ale razelor X sunt folosite în medicină. 
     Fotografia începe să fie inserată în articolele de presă. Ea este cea care va atrage atenţia asupra condiţiilor de viaţă şi muncă ale păturilor defavorizate.
    Cu timpul, s-a dezvotat un nou gen fotografic - fotoreportajul. Sunt cunoscuţi Mathew Brady, cu fotografiile din timpul războiului de secesiune (1861-1864), Dorothea Lange, pentru ilustrarea suferinţelor oamenilor atinşi de criza din 1929 sau Robert Capa (1913-1954), fotograf american de origine maghiară, mort în Indochina în timpul realizării unui fotoreportaj. Dintre români, merită amintit Carol Pop de Szathmari,considerat a fi primul fotoreporter de război din lume, cu fotografiile din Războiul Crimeei (1853-1856). 
      Unul din primii portretişti-fotografi este francezul Nadar. În 1860 acesta avea la Paris un studio fotografic unde a făcut portretele multor celebrităţi ale vremii sale - actori, scriitori, pictori.
     Îl putem aminti apoi pe Eugène Atget (1857-1927), fotograful pieton al Parisului care a surprins în mai multe serii de fotografii (circa 25.000 de poze) viaţa şi obiceiurile pariziene ale epocii sale.
     Fotografia şi-a găsit cu greu locul în domeniul artelor vizuale. Baudelaire spunea că "fotografia nu este o artă ci un procedeu mecanic de reproducere şi refugiul pictorilor rataţi". 
      De la inventarea fotografiei, pictorii s-au folosit însă de această nouă tehnică în dorinţa de a elibera modelele, care până atunci erau nevoite să pozeze timp îndelungat în poziţii nu tocmai comode. 
     Degas a  explorat posibilităţile  estetice ale fotografiei şi a realizat numeroase fotografii seara, utilizând diverse surse luminoase indirecte, concentrându-se asupra clar-obscurului,  pentru a obţine efecte de ambianţă ca la marii maeştri. 
      Curentul impresionist a suferit în mod direct influenţa fotografiei, în dorinţa de a surprinde caracterul efemer al lucrurilor. Scenele pictate nu sunt numai compoziţii statice, ci ele seamănă tot mai mult cu instantaneele fotografice.
     Din 1914 fotografia intră în avangardă, adică în acea mişcare literară şi artistică ce respingea total tiparele artei tradiţionale, proclamând necesitatea înnoirii şi recurgea la forme excentrice de manifestare. Unii artişti utilizau fotografia în dorinţa de a pune cultura în acord cu tehnica.  
     Salvator Dali spunea că pictura nu este altceva decât fotografie făcută de mână şi colorată. De altfel, de-a lungul carierei sale, acesta a colaborat cu mai mulţi fotografi celebri ai epocii.
    În acelaşi timp  asistăm la tendinţa de răspândire în masă a fotografiei, ca mijloc de înregistrare a imaginilor vieţii familiale.
     Publicitatea ilustrată este o  mare descoperire a secolului XX. La început, campaniile publicitare foloseau artişti desenatori şi nu fotografi. Din 1920, fotografia a fost adoptată în publicitate.
     Apar şi fotografi ai  naturii ca Stephen Dalton, sau David Doubilet.
      Încercările lui Marey şi Muybridge de la jumătatea secolului al XIX-lea în cronofotografie (realizarea unei serii de imagini într-o fracţiune de secundă pentru a descompune mişcări rapide)  contribuie la inventarea cinematografului de către fraţii Lumière în 1895.
      În prezent prin apariţia fotografiei digitale (1981) suntem în faţa unei abundenţe creative fără precedent. Aparatele fotografice digitale permit vizualizarea fotografiilor imediat ce au fost realizate, ştergerea acestora fără a irosi pelicula dacă nu sunt pe placul fotografului iar retuşarea lor se realizează foarte uşor cu ajutorul unui calculator. 
  
      Şi acum pentru cei care vor să ştie mai mult:

      1. Un material amplu dedicat fotografiei, cuprinzând şi biografia unor fotoreporteri celebri, de care am amintit şi eu (pag. 52-60), dar nu chiar pentru copii, aici: REPERE-DIN-ISTORIA-FOTOGRAFIEI de Gabriela Sandu.
           2. O carte pentru 8-14 ani, Portretul fantomei de Avi.În ciuda acţiunii demne de "Fenomene stranii", romanul are două piste de valorificat: a.tehnica realizării fotografiei în 1872; b. condiţia copilului-ucenic în secolul al XIX-lea.
      3. O reconstituire a modului de realizare a primei fotografii din lume:aici
       4.Portretele lui Nadar: aici
       5.Câteva din fotografiile lui Eugène Atget: aici 

                   

       

Marele Pin şi Mesteacănul

      Cu mult timp în urmă, înainte ca oamenii să sosească în aceste locuri, copacii erau capabili să vorbească. Freamătul frunzelor era limbajul lor calm şi odihnitor. Când îşi agitau crengile în toate sensurile în bătaia  aprigă a vântului, cuvintele lor deveneau discursuri pline de curaj sau de teamă.

        Pădurea era populată de o mulţime de copaci de toate felurile. Arţarul îşi lăsa seva să curgă pentru a potoli setea păsărelelor. Un mare număr de păsări  cuibăreau între ramurile sale. Mierlele îşi depuneau micuţele lor ouă albastre în cuiburi bine instalate. Iar el era mereu gata de a le servi, protejându-le de vânt şi de ploaie. Asta, bineînţeles,  îi adusese respectul tuturor.

        Nu departe de el,  un Ulm  îşi ridica ramurile către cer.  Ulmul iubea soarele şi fiecare dintre ramurile sale se avânta către razele acestuia. Grangurii, păsări semănând cu prihorii, dar mult mai mici, îşi construiau cuiburile lor-balansoare ştiind că se găsesc la adăpost în rămurişul înalt al acestuia.

        Mai departe încă, Tuia oferea în timpul iernii adăpost unor întregi familii de păsări.  Când vântul sufla cu furie, aceasta îşi închidea în jurul lor groasele-i ramuri. Păsările îşi aflaseră aici un culcuş atât de confortabil, încât cu greu îl părăseau primăvara.

        Mesteacănul însă se ţinea mai deoparte. El era zvelt şi elegant iar scoarţa sa netedă şi albă îl deosebea de ceilalţi. Braţele sale suple şi graţioase fremătau la cea mai uşoară adiere a vântului. Primăvara, frunzele sale de un verde crud erau atât de fine  încât lumina soarelui trecea prin ele.

        Când oamenii au ajuns în aceste locuri, s-au folosit de scoarţa lui pentru a construi canoe, case şi chiar vase pentru prepararea mâncării.

        Dar sosi o zi în care Mesteacănul, din cauza frumuseţii sale, începu să dispreţuiască pe toată lumea.

        Marele Pin era regele pădurii. Fiecare copac trebuia să-l salute aplecându-şi  uşor capul în faţa lui. Şi acest rege era cel mai mare, cel mai maiestuos, cel mai semeţ dintre toţi copacii pădurii. În afara taliei sale, magnificul său veşmânt verde închis îi asigura autoritatea.

        Într-o zi de vară, pădurea se umpluse de culoarea  şi parfumul  a mii de flori şi un strălucitor covor de muşchi acoperea colţurile umbrite ale solului. Păsările se adunaseră, cu mic cu mare, pe crengile copacilor, întrecându-se în cântece care mai de care mai măiastre. Copacii se mişcau încetişor, iar frunzele lor erau cuprinse de un freamăt vesel şi mulţumit. Arţarul observă că Mesteacănul nu participă la bucuria colectivă.

        - Eşti bolnav ? întrebă delicat Arţarul.

        - Nici vorbă, răspunse Mesteacănul. Niciodată nu m-am simţit atât de bine. Dar de ce ar trebui să mă alătur adunării voastre atât de banale?

        Arţarul, surprins de acest răspuns, îşi spuse că regele  se va întrista să audă astfel de vorbe. Căci prima regulă a Marelui Pin era aceea de a fi păstrată armonia printre supuşii săi.

        -Taci! îi spuseră copacii. Dacă Marele Pin te va auzi…

        Toţi copacii erau solidari unii cu alţii, tot aşa cum fraţii şi surorile se ajută între ei. Singur, Mesteacănul refuza prietenia tovarăşilor săi. Începu să-şi agite crengile răutăcios şi declară:

        -Puţin îmi pasă de rege ! Sunt cel mai frumos dintre copacii pădurii şi de acum înainte voi refuza să-mi aplec capul pentru a-l saluta!

        Marele Pin care moţăia, se trezi brusc auzindu-şi numele. Îşi scutură acele fine pentru a le aşeza în ordine şi se întinse…se întinse, îndreptându-şi corpul său lung.

        - Mesteacănule, ce vrei să spui? spuse Pinul.

        Toţi copacii începură să tremure căci se vedea bine că furia creştea în inima Marelui Pin. Dar Mesteacănul nu părea să se teamă de furia sa. Îşi etală crengile cu dispreţ, agitându-le dintr-o parte într-alta şi spuse cu un ton trufaş:

        - Nu vreau să te  mai salut, Mare Pin. Sunt cel mai frumos copac din pădure, mai frumos decât toţi celalţi, mai frumos chiar şi decât tine!

        Marele Pin îşi ieşi din fire de supărare. Braţele sale începură să se agite zgomotos. Toţi copacii aşteptau într-o tăcere adâncă ceea ce avea să urmeze.

        -Mesteacănule, spuse Regele Pin, ai devenit vanitos. Îţi voi da o lecţie pe care n-o vei uita niciodată.

         Şi Marele Pin se aplecă în direcţia Mesteacănului şi lovi scoarţa delicată a acestuia cu toată forţa. Acele sale rupseră pielea  albă a Mesteacănului.

        Apoi spuse:

        - Ceea ce toţi vor învăţa prin tine este că orgoliul şi vanitatea nu sunt bune.

        Din acea zi, scoarţa Mesteacănului poartă fine cicatrice negre. Acesta a fost preţul pe care l-a plătit pentru vanitatea sa. Toţi membrii familiei sale, fără excepţie, au păstrat cicatrizate  în scoarţă, urmele furiei Regelui Pin.

                                                                        poveste canadiană

Petrică şi lupul

                       

        Într-o frumoasă dimineaţă,  micuţul Petrică  deschise poarta grădinii şi ieşi să se joace pe câmpul din apropiere.  Pe cea mai înaltă creangă a unui copac bătrân era cocoţată o păsărică, prietenă bună cu băiatul. 

       - Este o zi liniştită, ciripi ea veselă. 

       Din curte ieşi legănându-se o răţuşcă, fericită că Petrică uitase să închidă poata grădinii şi plonjă în balta din mijlocul câmpiei.

        Zărind raţa, păsărica se aşeză în iarbă, în apropierea acesteia:

        - Ce fel de pasăre eşti tu, dacă nu ştii să zbori ? spuse ea ridicând din umeri.

         La care raţa răspunse:

        - Ce fel de pasăre eşti tu, dacă nu ştii să înoţi ?

        Şi plonjă în baltă. Pălăvrăgiră aşa mult timp, raţa înotând în baltă, păsărica zburând pe mal.

        Dintr-o dată, un lucru din iarbă atrase atenţia lui Petrică. Era motanul, care se apropia pe furiş. Acesta gândea: „Păsărica e ocupată cu pălăvrăgeala. O să fie o pradă uşoară şi un mic dejun delicios!” Şi, ca un hoţ, înaintă fără cel mai mic zgomot.

        - Atenţie! strigă Petrică, şi păsărica îşi luă zborul spre copac. În acest timp, în mijlocul bălţii, raţa măcănea indignată spre motan, care  dădea ocol copacului spunându-şi: ”De ce oare trebuia să se urce aşa sus? Până ajung eu acolo, o să-şi ia zborul.„

        Dar toate acestea au fost întrerupte de bunicul lui Petrică. Acesta era supărat că Petrică ieşise din curte:

        - Ce s-ar întâmpla dacă ar veni un lup din pădure?

        Dar lui Petrică nu-i păsa şi-i spuse bunicului că băieţilor curajoşi nu le este frică de lupi. Bunicul însă îl luă pe Petrică de mână, îl duse în curte şi închise poarta grădinii cu cheia.

        Chiar la timp. De îndată ce poarta grădinii fu închisă, un lup gri ieşi din pădure. Ca o săgeată, pisica urcă în copac. Raţa ieşi din baltă şi alergă spre curte. Dar lupul fu mai rapid.  Acesta se apropie tot mai mult, o ajunse şi o înghiţi dintr-o dată.

        Şi acum, iată cum stăteau lucrurile: motanul stătea pe o creangă, păsărica pe alta, la o distanţă considerabilă de motan, în timp ce lupul se învârtea în jurul copacului, privindu-i pe amândoi cu ochi lacomi.

        În acest timp, din spatele porţii, Petrică observa ce se întâmpla, făra nici o urmă de frică. Una din crengile copacului, in jurul căreia dădea târcoale lupul. Se întindea până la zidul grădinii. Petrică luă o frânghie, se agăţă de creangă şi aşa urcă în copac. Apoi îi spuse păsăricii:

        - Zboară pe lângă botul lupului, dar fii atentă să nu te prindă.

        Cu vârful aripilor, păsărica aproape atingea capul lupului, care sărea furios înspre ea încercând să o prindă. O, ce tare îl enerva păsărica pe lup ! Şi ce chef avea lupul să o prindă ! Dar păsărica era mult prea isteaţă iar lupul trebui să-şi pună pofta în cui.

        În timpul acesta, Petrică făcu un nod la frânghie şi o coborî încetişor. Prinse lupul de coadă şi trase cu toată puterea. Simţindu-se prins, lupul începu să facă salturi sălbatice pentru a se elibera. Dar Petrică prinse celălalt capăt al frânghiei de copac iar salturile lupului nu făceau decât să strângă nodul.

        Tocmai atunci, nişte vânători ieşiră din pădure. Ei porniseră pe urmele lupului trăgând focuri de armă. Petrică le strigă din vârful copacului:

        - Nu trageţi! Păsărica şi cu mine am prins deja lupul. Mai bine daţi-ne o mână de ajutor să-l ducem la grădina zoologică.

        Şi acum, imaginaţi-vă marşul triumfal: Petrică în frunte; în urma lui, vânătorii care cărau lupul şi, în spatele acestora bunicul şi motanul. Bunicul, nemulţumit, clătina din cap  spunând:

        - Şi dacă Petrică nu ar fi prins lupul, ce s-ar fi întâmplat ?

        Deasupra lor, păsărica ciripea veselă:

        - Ce grozavi suntem noi, Petrică şi cu mine! Priviţi ce am prins !

        Şi dacă am asculta cu atenţie, am putea chiar auzi răţuşca măcăind în burta lupului, căci lupul, în graba sa, o înghiţise de vie !

Textul poveştii în format word poate fi descărcat aici:Petrică şi lupul