Odată, sus, de-o creangă, stătea spânzurată o maimuţă. Atât s-a gândit ea ce să facă s-o păcălească pe vulpe, că i-a căzut tot părul de pe cap şi i s-a zbârcit pielea pe obraz. Dar până la urmă tot a găsit !
Cum n-a putut să ţină taina, s-a dat iute jos şi a alergat la iepure, care-şi făcuse culcuşul într-o scorbură la rădăcina acelui copac, să-i spună cum avea să-şi bată ea joc de vulpe. Văzând că iepurele strâmbă din nas, ca să-l convingă, maimuţa i-a spus:
- Hai, vino cu mine s-o căutăm. Tu stai ascuns pe undeva şi numai te uiţi.
Într-adevăr, maimuţa a întâlnit vulpea şi, clătinând din capul ei chel, îi spuse:
- Surată vulpe, ştii tu oare, pe lumea asta, ce e mai bun şi mai gustos de
mâncat ?
Vulpea,cum a auzit că este vorba de mâncare, şi-a ascuţit urechile: "Ce este pe lume mai bun şi mai gustos de mâncat ?" se gândi ea.- Ştii tu cumva ? a întrebat-o plină de interes vulpea.
- Să vezi, surată vulpe, de-abia azi am aflat şi eu. Se zice că lucrul cel mai bun de mâncat din lume este carnea de pe crupa calului. Este o raritate să poţi gusta aşa ceva şi, ca s-o poţi gusta, trebuie să legi strâns coada ta de coada calului !...
- Dar de ce ? De ce trebuie neapărat ? se nelinişti vulpea.
- Ei, mai întrebi ! Nu-ţi dai seama că nu-l mai poţi prinde, dacă fuge ? a răspuns maimuţa. Şi cu glasul îngroşat a mai adăugat: Chiar când veneam să-ţi spun, am văzut aici, la doi paşi, un cal care dormea dus.
După ce-a ascultat-o cu luare-aminte, vulpea a spus cu ştiuta-i seninătate:
- Ce este cel mai bun lucru de mâncat pe lume rămâne de văzut. Apăi ne-om mai întâlni şi altă dată şi-om mai vorbi despre asta ! Şi acum îţi dau un sfat: nu mai povesti la toată lumea ce mi-ai spus mie.
Şi s-a depărtat, legănându-şi podoaba de coadă.
A plecat şi maimuţa.
Vulpea merse ce merse, apoi întoarse capul; văzând că nu mai e nimeni prin jur, porni de grabă spre locul de care îi vorbise maimuţa.
Iată şi calul !
Dormea obosit, ceva mai deoparte.
Vulpea s-a apropiat pe furiş, şi-a legat strâns coada de coada calului şi, deschizând lacomă gura, l-a muşcat plină de poftă. Calul s-a trezit din somn cu dureri groaznice, a sărit drept în picioare şi, fără să vadă ce i se întâmplase, a rupt-o la fugă cât a putut de tare. Atunci vulpea alunecă din spatele calului şi începu a se rostogoli târâtă de durerea şi spaima acestuia. Nici ea nu mai ştia sărmana câte răni i se făcuseră sub frumoasa-i blană.
După ce se despărţise de vulpe, maimuţa se agăţase repede de o creangă şi stătea ascunsă în frunziş, să vadă ce se întâmplă. Urmărind bucuroasă păţania viclenei vulpi, râdea şi bătea din palme. Desprinzându-se însă de pe creangă, a căzut julindu-şi toată partea dinspre coadă.
Iepurele, ascuns şi el pe undeva, văzând păţania vulpii şi cele pătimite de maimuţă, a râs şi a râs până ce i s-a crăpat buza.
De atunci maimuţei i-a rămas fundul roşu, iar iepurele se naşte cu buza despicată; calul doarme mai totdeauna în picioare şi doar când este frânt de oboseală se lasă jos. Dacă simte că-l atinge ceva, sare drept în picioare şi o ia la fugă.
Vulpea, tot de atunci, a rămas cu blana tărcată: un petec galben, unul fumuriu, să ţină minte cât de gustoasă a fost carnea de cal.
Şi tot de atunci a rămas ca o lege pe lume:
Cei vicleni să fie pedepsiţi; şi-n somn să te fereşti de răutatea lor, iar dacă îi învingi, să nu te bucuri prea mult, iar dacă trebuie să râzi de ceva, fă-o cu băgare de seamă...
poveste populară din China
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu