Calul lui Nastratin Hogea

            Aţi auzit de Nastratin Hogea ? Anecdotele  sale au făcut înconjurul lumii, din Iran până în Maroc, din China până în Turcia şi mult, mult mai departe. 

      Uneori idiot, alteori înţelept, mereu amuzant, el ne face dacă nu să râdem cu gura până la urechi, cel puţin să zâmbim de naivitatea sa înşelătoare care scoate la iveală aroganţa, orgoliul, vanitatea şi prostia celor puternici şi bogaţi.  Iată un exemplu:

http://commons.wikimedia.org

           Lumina zilei îl trezeşte pe Nastratin. Merge pe terasa casei sale pentru a vedea cum e vremea: e frumos, un timp numai bun ca să meargă la ţară.

        Nastratin se întreabă încotro s-o apuce...când zăreşte un cal.

        „Ce face calul acesta aici, se întreabă Hogea, oare nu are stăpân?”

        Hogea se apropie, îl admiră şi îşi continuă drumul. Nu scoate un cuvânt, nu face nici un gest şi totuşi calul îl urmează ca şi cum l-ar cunoaşte.

        „Nu, îi spune Hogea, pleacă de aici !”

        Calul  însă nu pare a înţelege.

        „Nu ! Nu trebuie să mă urmezi. Rămâi unde eşti !”

        Degeaba. Calul îl urmăreşte în continuare.

       „De ce nu înţelegi? Nu vreau să am necazuri cu stăpânul tău. Rămâi acolo !”

        Şi Hogea pleacă în fugă şi se ascunde după un copac. Calul trece fără să-l vadă, dar câteva minute mai târziu apare din nou.

        „Pentru Allah! Ce-i de făcut ?” se întreabă Hogea.

        „Stai aşa ! Dacă nu are stăpân, pot să-l iau cu mine în oraş.”

        Şi iată-l pe Hogea întorcându-se în oraş, călare pe cal, încântat de această  frumoasă întâmplare.

        Ajungând la porţile oraşului, descalecă şi se întoarce spre cal:

        „Aşteaptă aici,” explică el calului. „Mă duc să văd ce e de făcut.”

        Dar cum pune piciorul în postul de poliţie, iată şi  calul în urma lui.

        Ofiţerul de serviciu îi face semn să se apropie şi-l avertizează pe şeful poliţiei,  care ascultă cu atenţie povestea lui. Când Hogea îşi  termină povestea, şeful poliţiei spuse:

        „Bine ! Vom păstra acest cal timp de o lună. Dacă în acest timp nimeni nu-l va reclama, va fi al tău.”

        Hogea a lăsat calul, dar timp de o lună nu s-a gândit decât la el. Cînd termenul s-a împlinit, s-a prezentat încrezător la poliţie.

        „Nu, nimeni nu a venit să ceară acest animal, i-a spus ofiţerul.  El va fi al tău de îndată ce vei plăti cheltuielile pe care le-am făcut cu hrana lui. Iată ce datorezi.”

        Hogea luă hârtia pe care i-a întins-o ofiţerul şi plăti suma cerută. Când colo, ce să vezi ? În locul magnificului cal pe care-l aştepta, ofiţerul îi aduse un ...măgar ! Un măgar încăpăţânat care nu vroia să facă nici măcar un pas !

        Hogea înţelese că ofiţerii şi-au bătut joc de el. Dar tristeţea lui se transformă în furie în ziua în care îl văzu pe şeful poliţiei călare pe calul lui.

        Destul ! Paharul se umpluse. Trebuia să se răzbune !

        Şi toţi cei care-l cunoşteau pe Hogea ştiau că acesta nu ducea lipsă de idei.

         Iată că într-o zi, un zvon se răspândi prin piaţă. Se pare că Cerul îl înzestrase pe şeful poliţiei cu o putere minunată: el avea puterea de a transforma caii în măgari şi invers.

        „Duceţi-vă iute măgarul la postul de poliţie şi  vă veţi întoarce cu un cal!” le spunea Hogea ţăranilor.

        În câteva ore, piaţa era plină de măgari care făceau o gălăgie îngrozitoare. Ce se întâmpla oare?

        „Dă-ne un cal, dă-ne un cal !” strigau ţăranii încurajaţi de Hogea. Şeful poliţiei nu înţelegea nimic şi nu ştia ce să facă. Nu se vorbea decât despre asta în oraş şi nimeni nu a fost surprins să afle că Sultanul însuşi va judeca pricina.

        „Hogea ne-a spus ce putere minunată are şeful poliţiei,”spuneau ţăranii.

        „E adevărat,” recunoscu Hogea. Şi povesti cum, cu onestitate, a adus la postul de poliţie un cal fără stăpân, cum a plătit pentru hrana acestuia şi cum, o lună mai târziu, calul a devenit măgar, un măgar care nu vroia nici măcar să se clintească din loc.

        Hogea îl imploră pe Sultan să-l cheme pe şeful poliţiei, pe care îl acuză:

        „M-a făcut să plătesc foarte scump hrana unui cal. Iată dovada,” spuse Hogea, întinzând Sultanului hârtia dată de ofiţer.

        „E adevărat ?”întrebă Sultanul sever.

        „Nu, mărite ! Acest om minte! Nu a avut niciodată un cal !” afirmă şeful poliţiei.

        Dar în acel moment, calul apăru şi se îndreptă direct spre Hogea, ca şi cum l-ar fi cunoscut dintotdeauna.

        Nu s-a aflat vreodată dacă şeful poliţiei a fost pedepsit pentru fapta sa. Dar Hogea şi-a recăpătat calul pe care fără îndoială că Cerul   i-l trimisese.

                                             poveste orientală

       O fişă de prezentare a personajului pe http://bibliocat.eklablog.com/nastratin-hogea-fisa-personaj
          Dacă doriţi să-l ascultaţi pe Florian Pittiş recitând o poezie  de Anton Pann despre acest personaj legendar, accesaţi acest link:http://www.youtube.com/

      Iar aici, puteţi urmări o dramatizare radiofonică a minunatelor peripeţii ale acestuia:http://www.youtube.com/

Prinţul pepenilor

          

        Demult, într-o ţară îndepărtată, trăia un rege puternic. Acest rege avea un fiu pe nume An-Tiêm, vrednic şi sincer, dar atât de sincer încât reuşise să-şi atragă duşmănia tuturor dregătorilor tatălui său, cărora le spunea fără menajamente, când şi de ce au greşit faţă de ţară şi faţă de regele ei.

        Pe măsură ce tânărul creştea, duşmănia acestora devenea tot mai puternică, aşa  încât urziră un plan menit să-l îndepărteze pe prinţ  din inima tatălui său  şi din regat. O pânză de calomnii se ţesu  în jurul acestuia, iar după un timp, planul dregătorilor a dat roade:  regele, convins de adevărul vorbelor dregătorilor săi, îşi alungă unicul fiu de la palat , condamnându-l la exil pe o insulă pustie.

        Aşa că tânărul prinţ fu îmbarcat pe o corabie împreună cu frumoasa sa soţie şi după un drum lung cei doi fură  debarcaţi pe o insulă îndepărtată. Nu le-au fost lăsate decât nişte unelte vechi şi puţină mâncare.

        Tinerii erau trişti, gândindu-se la viitorul lor, dar nu s-au lăsat pradă disperării.

        Din crengi şi frunze  şi-au încropit un adăpost destul de bun, apoi au inspectat insula şi au descoperit o sursă de apă dulce. Cînd  puţinele provizii s-au terminat, prinţul a început să pescuiască cu ajutorul unei lănci.

        Timpul trecea, iar tinerii s-au obişnuit cu noua lor viaţă. Nu era nici un alt suflet pe acea insulă, cu excepţia unei păsări care plana din când în când deasupra capetelor lor.

        Într-o zi, pasărea scăpă din cioc cîteva seminţe. Prinţul le luă imediat şi le plantă în faţa casei, udându-le regulat. După o vreme, nişte firicele verzi străpunseră pământul. Zi după zi, firele se răsuceau şi se întindeau pe pământ, devenind din ce în ce mai viguroase. Pe aceste tulpini creşteau frunze mari şi aspre şi nişte flori galbene, o pată veselă de culoare în pustietatea aceea. Apoi florile au legat fruct, un fruct cu coaja groasă şi lucioasă, de un verde închis. Fructele au tot crescut, până când tulpinile s-au uscat şi atunci prinţul a luat unul şi l-a tăiat, dând la iveală miezul roşu, dulce şi zemos al fructului, în care  erau aliniate două şiruri de seminţe negre. 

        Într-o zi, pe insulă  a venit un negustor. Prinţul şi prinţesa l-au primit bucuroşi, dornici să afle veşti din ţara lor. La masă l-au invitat pe oaspetele lor să guste din fructul cultivat de ei. La început, negustorul a refuzat, dar când a văzut cu ce plăcere îl mănâncă gazdele, le-a urmat timid exemplul. Gustul dulce şi răcoritor al fructului necunoscut l-a încântat atât de mult încât şi-a umplut corabia cu astfel de fructe şi întorcându-se acasă s-a dus direct la palat, dorind să ofere regelui acest minunat dar al naturii.

        Regele, încântat, a dorit să ştie unde creşte acel fruct savuros, iar negustorul i-a povestit despre întâlnirea sa cu cei doi tineri curajoşi de pe insulă.

        Regele şi-a dat seama că tinerii despre care vorbea negustorul erau chiar fiul şi nora sa, pe care îi alungase din ţară pe nedrept, gest  pe care îl regreta  nespus de mult. Acum ştia că fiul său nu-i greşise cu nimic, ci fusese victima unui complot pus la cale de dregători necinstiţi. De cîţiva ani trimisese corăbiile în lumea largă să găsească insula pe care îşi abandonase copilul, dar toţi corăbierii dăduseră greş. Şi atunci îi promise negustorului o răsplată pe măsură, dacă se va întoarce pe acea insulă pentru a-i aduce acasă pe cei doi tineri.

        A fost mare sărbătoare la palat în ziua întoarcerii prinţului şi prinţesei.

        Nu se mai ştie unde se afla insula cu pepeni, dar ţara prinţului An-Tiêm se numeşte azi Viêt-Nam.

                                                legendă vietnameză

       Pentru imagini din Vietnam, accesaţi: http://www.terragalleria.com/vietnam
http://julien.mammouth.free.fr/vietnam/vietnam_menu.html
http://www.vietnamautrement.com

          Pentru informaţii despre Vietnam, accesaţi acest link:http://vietnam.ro/?p=25

       

Amintiri de la Marea Neagră

      Iată Marea Neagră, aşa cum eu n-am mai văzut-o: cer, apă şi pământ într-o armonie cromatică desăvârşită.

Ne jucăm cu lut

         E vacanţă, încă nu am plecat nicăieri, aşa că avem timp berechet să fim creativi.

         Astăzi ne-am jucat cu lut. Unii au fost mai inspiraţi, alţii mai puţin, dar de distrat, ne-am distrat cu siguranţă.

Umbre

Iată ce face soarele pe perete:

Vulpea, maimuţa, iepurele şi calul

   

                                                                                                       
                                   

        Despre viclenia vulpii se dusese vestea în toată pădurea. Cu şiretenia ei păcălise pe toată lumea, şi nu numai o dată. Mai rău era că nu se găsise nimeni să-i vină de hac!
       Odată, sus, de-o creangă, stătea spânzurată o maimuţă. Atât s-a gândit ea ce să facă s-o păcălească pe vulpe, că i-a căzut tot părul de pe cap şi i s-a zbârcit  pielea pe obraz. Dar până la urmă tot a găsit !
       Cum n-a putut să ţină taina, s-a dat iute jos şi a alergat la iepure, care-şi făcuse culcuşul într-o  scorbură la rădăcina acelui copac, să-i spună cum avea să-şi bată ea joc de vulpe. Văzând că iepurele strâmbă din nas, ca să-l convingă, maimuţa i-a spus:
       - Hai, vino cu mine s-o căutăm. Tu stai ascuns pe undeva şi  numai te uiţi.
       Într-adevăr, maimuţa a întâlnit vulpea şi, clătinând din capul ei chel, îi spuse:
       - Surată vulpe, ştii tu oare, pe lumea asta, ce e mai bun şi mai gustos de 
mâncat ?
       Vulpea,cum a auzit că este vorba de mâncare, şi-a ascuţit urechile: "Ce este pe lume mai bun şi mai gustos de mâncat ?" se gândi ea.
       - Ştii tu cumva ? a întrebat-o plină de interes vulpea.
       - Să vezi, surată vulpe, de-abia azi am aflat şi eu. Se zice că lucrul cel mai  bun de mâncat din lume este carnea de pe crupa calului.  Este o raritate să poţi gusta aşa ceva şi, ca s-o poţi gusta, trebuie să legi strâns coada ta de coada calului !...
       - Dar de ce ? De ce trebuie neapărat ? se nelinişti vulpea.
       - Ei, mai întrebi ! Nu-ţi dai seama că nu-l mai poţi prinde, dacă fuge ? a răspuns maimuţa. Şi cu glasul îngroşat a mai adăugat: Chiar  când veneam să-ţi spun, am văzut aici, la doi paşi, un cal care dormea dus.
       După ce-a ascultat-o cu luare-aminte, vulpea a spus cu ştiuta-i seninătate:
       - Ce este cel mai bun lucru de mâncat pe lume rămâne de văzut. Apăi  ne-om mai întâlni şi altă dată şi-om mai vorbi despre asta ! Şi acum îţi dau un sfat: nu mai povesti la toată lumea ce mi-ai spus mie.
       Şi s-a depărtat, legănându-şi podoaba de coadă.
       A plecat şi maimuţa.
       Vulpea merse ce merse, apoi întoarse capul; văzând că nu mai e nimeni prin jur, porni de grabă spre locul de care îi vorbise maimuţa.
       Iată şi calul !
       Dormea obosit, ceva mai deoparte.
       Vulpea s-a apropiat pe furiş, şi-a legat strâns coada de coada calului şi, deschizând lacomă gura, l-a muşcat plină de poftă. Calul s-a trezit din somn cu dureri groaznice, a sărit drept în picioare şi, fără să vadă ce i se întâmplase, a rupt-o la fugă cât a putut de tare. Atunci vulpea alunecă din spatele calului şi începu a se rostogoli târâtă de durerea şi spaima acestuia. Nici ea nu mai ştia sărmana câte răni i se făcuseră sub frumoasa-i blană.
       După ce se despărţise de vulpe, maimuţa se agăţase repede de o creangă şi stătea ascunsă în frunziş, să vadă ce se întâmplă. Urmărind bucuroasă păţania viclenei vulpi, râdea şi bătea din palme. Desprinzându-se însă  de pe creangă, a căzut julindu-şi toată partea dinspre coadă.
       Iepurele, ascuns şi el pe undeva, văzând păţania vulpii şi cele pătimite de maimuţă, a râs şi a râs până ce i s-a crăpat buza.
       De atunci maimuţei i-a rămas fundul roşu, iar iepurele se naşte cu buza despicată; calul doarme mai totdeauna  în picioare şi doar când este frânt de oboseală se lasă jos. Dacă simte că-l atinge ceva, sare drept în picioare şi o ia la fugă.
       Vulpea, tot de atunci, a rămas cu blana tărcată: un petec galben, unul fumuriu, să ţină minte cât de gustoasă a fost carnea de cal.
       Şi tot de atunci a rămas ca o lege pe lume:
       Cei vicleni să fie pedepsiţi; şi-n somn să te fereşti de răutatea lor, iar dacă îi învingi, să nu te bucuri prea mult, iar dacă trebuie să râzi de ceva, fă-o cu băgare de seamă...
                                                                          poveste populară din China

Ghivece pictate

       Şi pentru că e vară, Cat şi copii s-au gândit să înfrumuseţeze grădina şi s-au apucat de pictat ghivece. Ce părere aveţi ?