Şcolar în alte vremuri

             În perioada preistorică, copiii nu mergeau încă la şcoală. Nici nu existau şcoli în acea perioadă, iar tot ceea ce învăţau era să procure hrană şi să o pregătească, să confecţioneze unelte şi să le folosească. „Învăţătura” lor se limita la minime cunoştinţe de subzistenţă, transmise pe cale orală de către părinţi. Am putea spune că picturile rupestre reprezentau un fel de "manual" destinat transmiterii unor cunoştinţe către urmaşi.

            În antichitate, în urmă cu aproape 5000 de ani, într-un regat numit Sumer, oamenii au inventat scrierea. Şi pentru a-i învăţa pe alţii să scrie şi să citească au inventat şi şcoala. Dar nu toată lumea avea dreptul să înveţe. Numai băieţii aveau acest privilegiu.

            Acum 2500 de ani în Grecia antică, tot băieţii mergeau la şcoală. Acolo învăţau să scrie, să citească, să socotească, să cânte şi să recite poeme. A, şi făceau sport. Mult sport, pentru a se devolta armonios !

   De-a lungul secolelor, şcolarii n-au avut nici hârtie, nici creioane. Acum 2000 de ani, în Roma antică, ustensilele şcolarului erau ţinute într-un ghiozdan de lemn:  o tăbliţă de lemn acoperită cu ceară, o foaie de papirus, o trestie subţiată la un capăt  sau un stilet din metal sau din os. Dacă copilul era talentat, putea scrie pe o foaie de pairus cu o pană înmuiată  în cerneală. Cursurile erau  ţinute de un preceptor, iar materia cea mai studiată era latina. Studiile  le permiteau copiilor celor înstăriţi să obţină un post de funcţionar sau să devină oameni politici.

     În Evul Mediu, rolul principal în devoltarea şcolii l-a avut biserica. Preoţii şi călugării erau cei mai învăţaţi oameni ai unei comunităţi, iar una dintre sarcinile lor era aceea de a-i instrui pe ceilalţi membri ai societăţii.

     Nu foarte mulţi copii aveau acces la învăţătură în acea perioadă, căci în familiile sărace, supravieţuirea era mai importantă decât învăţătura, iar un copil nu însemna altceva decât un braţ de muncă în plus. Astfel, şcoala este  încă un privilegiu al celor înstăriţi.

    Cunoştinţele transmise de călugări erau limitate: în şcolile din acea perioadă  copiii studiau o singură carte, Biblia. Nu aveau la dispoziţie decât un singur exemplar pentru o clasă întreagă. Profesorii erau foarte severi, disciplina fiind la mare preţ.

    Vă sună cunoscut ? Faceţi abstracţie de perioadă şi gândiţi-vă la  muştele din ceaslovul lui Nică .Aşa este, Ion Creangă  face o prezentare foarte plastică a şcolii unei mici comunităţi rurale, administrată de biserică. Acest tip de şcoală se întâlneşte pretutindeni în Europa şi a funcţionat o lungă perioadă de timp,originile sale aflându-se în Evul Mediu.

    Acum 300 de ani, şcoala nu era la fel pentru toată lumea.Copii bogaţi învăţau acasă, cu profesori plătiţi de părinţii lor. Unele fete aveau acum şansa să înveţe.

    În satele sărace  profesorul organiza sala de clasă în propria sa locuinţă, cu copii de toate vârstele. Şi iar vă trimit la un exemplu din literatura românească,  celebrul Domn Trandafir al lui Mihail Sadoveanu. 

     Abia acum 150 de ani s-au construit primele şcoli moderne, la care aveau acces toţi copiii, fete şi băieţi. Dar aceştia nu învăţau împreună, ci în şcoli speciale pentru băieţi şi altele pentru fete.

      În urmă cu 100 de ani, cărţile de şcoală nu erau prea drăguţe. Copiii scriau cu tocuri cu peniţă metalică înmuiate în borcane de cerneală (călimară).

      Astăzi în Europa, fetele şi băieţii învaţă împreună în aceleaşi şcoli. Dar există încă locuri în lume în care mulţi copii nu învaţă pentru că trebuie să munceasă pentru a supravieţui. E o mare şansă să poţi învăţa.

            

Amintiri de la Marea Neagră

      Iată Marea Neagră, aşa cum eu n-am mai văzut-o: cer, apă şi pământ într-o armonie cromatică desăvârşită.

Aventura scrisului

       Scrierea nu a existat mereu. Mii de ani, strămoşii noştri au comunicat între ei doar prin viu grai. Dar la un moment dat, aceştia au vrut să lase o urmă a istoriei lor, a credinţelor, legilor sau a activităţilor lor comerciale. Astfel s-a născut scrierea, în urmă cu aproximativ 5000 de ani.    

      Primul sistem de scriere cunoscută este opera sumerienilor, care trăiau în Mesopotamia (Irak-ul de azi).Sumerienii scriau cu vârful unui băţ de trestie pe tăbliţe de argilă. 
      Primele scrieri au fost reprezentate de inscripţii gravate pe sigiliile oficiale şi pe tăbliţe de argilă, în legătură cu taxele strânse de autorităţi sau cu recoltele culese.  Regii s-au folosit mai târziu de scribi pentru a înregistra victoriile repurtate  în războaie sau construcţiile realizate. Scribii au început să scrie scrisori, poeme sau poveşti despre eroii acelor vremuri. 

       În acele timpuri, era necesar să înveţi un semn pentru fiecare  cuvânt pe care ai fi vrut să-l scrii. Aşa stăteau lucrurile de pildă în scrierea egipteană ( hieroglife), născută acum 4500 de ani şi în scrierea chineză ( ideograme), apărută cam în aceeaşi perioadă.

Hieroglife egiptene pe papirus

      Pentru a micşora numărul de semne necesare, unii oameni s-au gândit să facă o corespondenţă între un semn şi un sunet.

Se pare că cei care au reuşit pentru prima oară acest lucru au fost fenicienii, în urmă cu circa 3000 de ani. Ei au descompus sunetele în litere şi au creat primul alfabet, care avea 22 de litere, toate consoane.
      Principiul alfabetului  a fost adoptat de toate popoarele care trăiau în jurul Mediteranei. Alfabetul fenician stă la baza alfabetului grec, alfabetului chirilic utilizat în Europa orientală şi Asia rusă, alfabetului latin, alfabet care a fost dus de europenii din vest în lumea întreagă. De asemenea, stă la baza alfabetului aramean, la rândul său sursă a alfabetului ebraic, al alfabetului arab şi al scrierilor din India.

Alfabet chirilic

      Astăzi, există sute de alfabete diferite.

      În istoria scrisului,  alfabetul reprezintă o adevărată revoluţie, pentru că este un sistem total fonetic. Învăţarea lui este rapidă şi uşoară.

     Alfabetul român este format din 31 de litere (cele 26 ale alfabetului latin, plus încă 5 cu diacritice). Prin asamblarea acestora putem forma toate cuvintele de care avem nevoie.

     Unele popoare, precum chinezii sau japonezii utilizează şi astăzi pictograme. Ei sunt nevoiţi să înveţe mii de semne pentru a putea scrie şi citi.
     Dacă v-am trezit interesul şi doriţi să aflaţi mai multe, puteţi accesa aceste link-uri:

http://www.descopera.ro
http://orientul-antic.blogspot.ro/
http://dli.ro/alfabetul.html
     Pentru cei ce cunosc limba franceză, un articol despre hieroglife( categoria de vârstă 10-12 ani  şi doi ani de studiu intensiv al limbii franceze):
http://www.iletaitunehistoire.com/genres/documentaires/lire/les-hieroglyphes-bibliddoc_006

Jocurile Olimpice

      Jocurile Olimpice s-au născut în Grecia antică. Grecii organizau mari sărbători sportive în cinstea numeroşilor lor zei, jocuri care durau cinci zile şi reuneau întreaga lume greacă.

       Poetul grec Pindar a atribuit organizarea primelor jocuri olimpice eroului  Heracle, fiul lui Zeus, care ar fi vrut să-şi onoreze tatăl după o victorie răsunătoare. Alţii afirmă că Zeus însuşi a creat aceste jocuri pentru a-şi sărbători victoria care i-a adus dominaţia asupra lumii.

       Aceasta este mitologia.

       Istoria spune însă că în anul 884 î.Hr, Iphitos, rege al Elidei, este cel care  instituie „Jocuri atletice care se desfăşoară odată la 4 ani la Olimpia”. De aici şi numele acestora, de „Jocuri Olimpice”.Foarte repede, Jocurile Olimpice au devenit singura manifestare sportivă comună tuturor statelor greceşti.

       Iniţial, singura probă sportivă era  alergarea în linie dreaptă pe distanţa stadionului, adică 192 m. După legendă, această distanţă însemna de 600 de ori  piciorul lui Heracle. Apoi au fost introduse şi alte probe: aruncarea discului, săritura în lungime, boxul, luptele, cursele hipice, pentathlonul...

                                           Discobol

       Grecia antică era teatrul unor războaie neîntrerupte între diferite provincii.Pentru ca orice cetăţean să poată asista sau participa la jocuri, organizatorii proclamau cu două luni înaintea festivităţilor o încetare a tuturor ostilităţilor, un armisiţiu între cetăţile greceşti.Acest armistiţiu se prelungea şi după încheierea festivităţilor, pentru ca oamenii să se întoarcă în siguranţă acasă.

       Tradiţia fixarii unei perioade de 4 ani între două Jocuri a fost stabilită abia în anul 776 î. Hr. În anul 395 d. Hr. oraşul Olimpia a fost distrus, cu trecerea timpului, straturi de pământ au acoperit ruinele sale, iar  tradiţia Jocurilor Olimpice a fost uitată.

       Datorită săpăturilor arheologice din 1824 lumea a redescoperit Olimpia.

                                     Pierre de Coubertin

       Un francez, Pierre de Coubertin,  este considerat părintele Jocurilor Olimpice moderne. El şi-a dedicat întreaga viaţă unui proiect care viza reinstaurarea Jocurilor Olimpice, dar de această dată ca o manifestare sportivă care să reunească toate naţiunile pământului.Visul lui a devenit realitate în  anul 1896, când a reuşit să organizeze primele Jocuri Olimpice moderne la Atena, cu participarea unor sportivi din 12 ţări.

       Astăzi, la aceste jocuri participă ţări din lumea întreagă. Jocurile de vară se desfăşoară odată la patru ani. Ele reprezintă cea mai mare sărbătoare sportivă a lumii.

       În trecut, probele sportive de la Olimpiade erau accesibile  doar bărbaţilor. Lucrurile s-au schimbat însă şi în anul 1912 femeile au putut participa la probele de nataţie, iar în anul 1928, la Olimpiada de la Amsterdam, au participat şi la probele de atletism.

       Primele jocuri de iarnă au fost organizate în 1920 la Anvers.

       În timpul primului război mondial, Jocurile Olimpice au fost interzise, iar cel de al doilea război mondial a făcut imposibilă organizarea jocurilor din 1940 şi 1944.

       Deviza olimpică este compusă din trei cuvinte latine:”Citius, Altius, Fortius”(mai repede, mai sus, mai puternic).

       Simbolurile Jocurilor Olimpice

1. Drapelul olimpic

                           

       Este unul din simbolurile jocurilor olimpice moderne.Are un fond alb, pe care sunt desenate cinci inele de culori diferite, reprezentând cele cinci continente: albastrul reprezintă Europa, negrul - Africa, galbenul - Asia, roşul America iar verdele - Oceania.

2. Jurământul

       Scris de Pierre de Coubertin,  este declamat din 1972 de un atlet şi un arbitru din ţara gazdă.

3. Flacăra olimpică

By Waerfelu (Own work) [CC-BY-3.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/3.0)], via Wikimedia Commons

       Simbolizează pacea între naţiunile care participă la jocuri.

       Cu câteva luni înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice, în faţa ruinelor templului zeiţei Hera, este aprinsă flacăra olimpică de către actriţe jucând rolul unor preotese.

       Flacăra este aprinsă cu ajutorul razelor solare captate într-o oglindă parabolică şi plasată într-o urnă.

       Urna este apoi transportată la Atena, pe stadionul unde s-au organizat primele Jocuri Olimpice moderne. Aici, o torţă  este înmânată primului sportiv care porneşte pe traseul stabilit până la oraşul care organizează Jocurile Olimpice.

       Traseul flăcării la Jocurile olimpice de vară a fost instituit cu prilejul Olimpiadei de la Berlin din 1936 de către Carl Diem.

       Organizarea ceremoniei de aprindere a flăcării olimpice este în sarcina Comitetului Olimpic Grec, în timp ce traseul acesteia de la Atena până în oraşul gazdă şi tema traseului sunt în sarcina Comitetului Olimpic Internaţional.

       Dacă la început, purtătorii flăcării olimpice erau alergători, în zilele noastre, marele public, incluzând copii , persoane în vârstă sau cu handicap au început să paricipe la acest eveniment.

       Iniţial, traseul flăcării olimpice de la Atena până la oraşul gazdă al jocurilor era parcurs pe jos, dar odată cu organizarea Jocurilor Olimpice peste tot în lume, flacăra a început să călătorească cu avionul, cu vaporul, cu trenul, pe spatele cailor sau al cămilelor sau chiar  prin satelit (Montreal 1976).

       Fiecare ediţie a Jocurilor Olimpice are propriul său model de torţă, realizată după norme tehnice foarte precise, pentru că pe parcursul traseului flacăra nu trebuie să se stingă.

       Valori promovate

1.Excelenţa- să dai ce tot ce este mai bun din tine, atât pe teren cât şi în viaţa de toate zilele, pentru a atinge obiectivele personale cu hotărâre.Nu este important să câştigi, ci să participi şi să te perfecţionezi.

2. Prietenia- în idealul olimpic această valoare promovează solidaritatea,spiritul de echipă, bucuria şi optimismul. Jocurile Olimpice inspiră umanitatea să depăşească diferenţele de ordin politic, economic, rasial, religios sau de gen. Atleţii exprimă această valoare construind legături durabile cu coechipierii şi concurenţii lor.

2.Respectul – această valoare constituie principiul etic care inspiră pe toţi cei care participă la programul olimpic. Ea implică respectul de sine şi pentru propriul corp, respectul pentru  ceilalţi şi pentru mediul înconjurător. De asemenea, impune sportivilor să lupte contra dopajului.

       Între 27 iulie – 12 august 2012 vor avea loc Jocurile Olimpice de vară de la Londra, unde vor participa 10.000 de sportivi din 150 de ţări.Cel care a a adus flacăra olimpică la Londra a fost  fotbalistul englez David Beckham.

    Galerie foto: aici

sursa foto: Wikipedia

informaţii culese de pe site-ul Olympic.org

De 1 iunie, despre drepturile copilului

       Astăzi sărbătorim o zi internaţională a copilului şi vorbim de respectarea drepturilor acestuia.

       A fost o vreme când lucrurile stăteau cu totul altfel, dreptul la viaţă al copilului nou-născut depinzând de voinţa părintelui său sau a comunităţii.

       Legile Romei antice autorizau bărbaţii să accepte sau să refuze un copil la naşterea sa. Dacă un copil era respins de tată, acesta era abandonat în faţa casei, ceea ce însemna o condamnare la moarte sau la un trai de sclav.

       Acelaşi lucru se întâmpla şi în Grecia Antică, copilul nerecunoscut de tată fiind abandonat într-un loc public.

       În Sparta, nou-născuţii cu deficienţe erau omorâţi de către comunitate, fiind înrădăcinată ideea că numai un copil puternic şi sănătos putea servi intereselor ţării.

       În Codul lui Hammurabi se menţiona permisiunea acordată în societatea sumeriană tatălui de a-şi vinde copiii ca sclavi.

       În societatea antică ebraică tatăl avea putere absolută asupra celorlalţi membri ai familiei. Acesta putea să-şi vândă ca sclave fiicele şi  să-şi ucidă fiii neascultători. Nu putea însă să-şi vândă copiii de sex masculin. Copiii erau învăţaţi să se supună hotărârilor familiei, iar cel care îşi lovea sau blestema părinţii era condamnat la moarte.

       În Persia antică, naşterea unui băiat era un prilej de bucurie şi la fel şi în China antică. Fetele erau însă văzute ca o povară pentru familie, iar abandonul lor era ceva obişnuit.  Doar Egiptul Antic nu cunoaşte acest drept de viaţă şi de moarte al părintelui asupra copilului nou născut.

       În Evul Mediu, datorită sărăciei, epidemiilor şi războaielor, abandonul şi infanticid erau ceva  obişnuit.  Copilul era privit ca un adult în miniatură, nefiind înţelese specificul şi nevoile vârstei acestuia.Tatăl avea puteri depline asupra fiului său, iar acesta scăpa de autoritatea părintească doar dacă devenea soldat. Fetele, în schimb, rămâneau suspuse autorităţii tatălui până la căsătorie, iar ulterior intrau sub autoritatea soţului.

       Atitudinea societăţii faţă de copil a început să se schimbe abia în perioada Renaşterii.

       Concepţia actuală asupra vieţii şi educaţiei copilului se datorează filozofilor secolului al XVIII-lea, în special iluminismului francez.

       În 1776, odată cu proclamarea Independenţei Statelor Unite ale Americii, este schiţată o primă declaraţie a drepturilor omului.

       Revoluţia franceză este şi ea  un reper important, în 1789 fiind adoptată o  „Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului”. Aceasta proclamă în primul său articol că „ toţi oamenii se nasc şi rămân egali în drepturi” . Primul Cod civil francez stabileşte obligaţiile de „supraveghere şi protejare” ale părinţilor faţă de copii.  Se întocmeşte un plan privind educaţia, destinat tuturor claselor sociale şi se înfiinţează orfelinate pentru copiii abandonaţi. În 1793 este reglementat dreptul la educaţie al copilului, învăţământul primar devenind obligatoriu şi gratuit pe teritoriul Franţei.

       Încep să fie reglementate condiţiile de muncă ale copiilor.

       Astfel, în 1813 se interzice lucrul în mină pentru copiii mai mici de 1o ani, iar în 1841 este interzisă angajarea copiilor mai mici de 8 ani în fabricile cu mai mult de 20 de lucrători. În 1874 este reglementată durata zilei de muncă a copiilor, aceasta neputând depăşi 6 ore pentru copii sub 12 ani şi 12 ore pentru cei mai mari. În 1900, durata zilei de muncă este fixată la 10 ore pe zi.

       Actele de cruzime faţă de copii fac obiectul unei reglementări speciale în anul 1898.

       Durata zilei de lucru a fost redusă la 10 ore şi în Anglia, în 1847, dar în Statele Unite ale Americii acest lucru s-a întâmplat abia în anul 1910.

       În 1946 sunt create  UNESCO şi UNICEF, organizaţii internaţionale care militează pentru respectarea drepturilor copilului.

       În 1959 Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia Drepturilor Copilului.

       La Conferinţa internaţională a muncii din 1973 este stabilită la 15 ani vârsta minimă la care copilul poate începe să muncească.

       În 1978 Polonia,  prin dr. Janusz Korczak,  propune Naţiunilor Unite un proiect de Convenţie cu privire la drepturile copilului. Aceasta este adoptată însă de  Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite abia în anul 1989 şi ratificată de aproape toate statele lumii, mai puţin de Statele Unite ale Americii şi de Somalia.

       Cu toate că s-au emis legi în care s-au enunţat drepturile copilului, s-au stabilit pedepse pentru încălcarea acestora, respectarea lor rămâne încă un deziderat uman prea puţin realizat.

       Statisticile Organizaţiei Internaţionale a Muncii  arată că în jur de 200 de milioane de copii între 5 şi 14 ani exercită o activitate economică de natură a le pune în pericol dezvoltarea fizică şi psihică.  Pe tot întinsul pământului, copiii muncesc pe câmp, în mine, în ateliere sau în bucătărie, în aceleaşi condiţii cu adulţii. În întreprinderile mari, regulile privind vârsta copiilor-muncitori sunt în general respectate, dar în cele mici sau în atelierele clandestine, se abuzează de micii lucrători, drepturile acestora fiind grosolan încălcate.  Locurile unde-şi desfăşoară aceştia activitatea sunt murdare şi lipsite de lumină naturală sau aer. Copiii care lucrează ca servitori sunt închiriaţi sau vânduţi de părinţi familiilor bogate.  O altă problemă o reprezintă copii străzii- copii orfani sau abandonaţi, ei supravieţuiesc vânzând ţigări sau gumă de mestecat, spălând maşini, cântând prin mijloacele de transport în comun sau cerşind. Mulţi dintre ei cochetează cu delicvenţa şi prostituţia.

        Aceşti copii îşi periclitează sănătatea: îşi intoxică plămânii, riscă să se taie şi să facă tetanos, au probleme de creştere şi îşi deformează coloana vertebrală. Ei sunt condamnaţi la analfabetism pe viaţă, pentru că nimeni nu se ocupă de educaţia lor şi au carenţe afective, fiind de mici separaţi de familiile lor.
       Se vorbeşte de boicotarea produselor realizate de copii. Biocotul este însă o armă cu două tăişuri, pentru că de multe ori sărăcia îi obligă pe aceşti copii să caute altceva de lucru pentru a-şi susţine familia. Mulţi dintre ei ajung să facă munci chiar mai grele sau să se prostitueze.

       Rezumând, Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului stabileşte următoarele categorii de drepturi:

       Drepturi la supravieţuire – dreptul la viaţă şi satisfacerea necesităţilor fundamentale, care îi asigură copilului existenţa (dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la adăpost, la alimentaţie, la asistenţă medicală).

        Drepturi la dezvoltare – dreptul la educaţie, la odihnă, acces la informaţie şi libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie.   

       Drepturi la protecţie – asigură securitatea copiilor în faţa factorilor nocivi vieţii lor, diverselor forme de violenţă, vătămare, abuz fizic sau mental, abandon sau neglijenţă, un rău tratament sau exploatare.  

       Drepturi la participare -  libertatea la exprimarea opiniei, la asociere şi reuniune paşnică, dreptul de a fi ascultat  în probleme ce vizează copiii.

sursa foto: Wikimedia

Troia, pe urmele unei legende

                       

    Iliada, poemul în care Homer relatează războiul troian este una din cele mai importante epopei ale antichităţii. Generaţii de copii au fost captivaţi de eroii acesteia, de luptele sângeroase şi de vicleşugul istoric care a făcut ca grecii să câştige războiul

        Multă vreme oamenii s-au întrebat dacă această operă magistrală are un sâmbure de adevăr sau este o simplă ficţiune. Această chestiune este subiect de dispută chiar şi astăzi.

        Începând din 1400 î.Hr în jurul Mării Egee puterea miceniană o domina pe aceea a Cretei. Aheii, eroii Iliadei şi Odiseei, vorbeau greaca, construiau cetăţi impenetrabile şi trăiau o istorie legendară şi plină de peripeţii.

               

        Iliada şi Odiseea descriu evenimente presupus a fi  avut loc în jurul anului 1200 î.Hr.

        La originea războiului troian, în viziunea lui Homer, se află fiul regelui Priam, Paris. Chemat să judece frumuseţea celor trei zeiţe – Hera, Atena şi Afrodita – el o alege pe Afrodita, zeiţa frumuseţii, care-i promite de soţie pe cea mai frumoasă dintre femei, Elena, soţia lui Menelau, regele Spartei.

                                     Judecata lui Paris

        Paris o răpeşte pe Elena. Urmându-l, aceasta îşi părăseşte oraşul şi familia.

        Răpirea acesteia nu rămâne fără urmări, căci Menelau este fratele lui Agamemnon, puternicul rege din Micene, iar acesta adună toţi prinţii lumii eline şi organizează o expediţie gândind să distrugă Troia.

        Este acesta un adevăr istoric sau doar geniul literar al lui Homer, care a ştiut să capteze atenţia oamenilor de-a lungul secolelor, creând o intrigă fabuloasă şi nişte  personaje remarcabile ?

        Multă vreme, cea mai mare parte a autorilor n-au avut nici un dubiu asupra realităţii faptelor relatate de Homer. Tucidide, de exemplu, susţinea că a avut loc un război în Troia, dar  el nu poate fi o sursă credibilă, fiindcă s-a născut în anul 460 î.Hr,  la mai bine de 800 de ani de la evenimentele în cauză.

        Astfel, Homer rămâne singura noastră sursă autentică. Problema e că nimeni nu ştie cine a fost Homer, de unde venea acesta şi nici prin ce mijloc a cunoscut detaliile acestei istorii.

        Dacă Homer a existat, el a trăit în jurul anului 900 î.Hr,  la o distanţă de aproximativ 300 de ani de  evenimentele relatate.

        Istoricii s-au întrebat dacă Troia nu este la rândul ei doar un mit. În fond, nimeni nu ştia unde se afla şi mulţi bănuiau că nu era decât fructul imaginaţiei grecilor, menită să glorifice puterea Atenei.

        La sfârşitul secolului al XIX-lea, un  german  a făcut una dintre cele mai mari descoperiri arheologice  a tuturor timpurilor.  Heinrich Schliemann a încercat să găsească dovezi că epopeile homerice se bazează pe fapte reale. El a căutat palatul lui Ulise şi apoi cetatea Troia.

        În anul 1871, bazându-se pe textele greceşti, a început săpăturile pe colina Hissarlik, pe coasta turcă a Mării Egee. A descoperit ruinele a şapte oraşe suprapuse, cel mai vechi datând de la sfârşitul epocii bronzului, în jurul anului 2500 î.Hr. Cel de al doilea era acoperit de un strat gros de cenuşă.

                                       Comoara lui Priam

        La 14 iunie 1873 el a scos la lumină în jur de 8700 de cupe, inele, brăţări de aur şi piatră, numindu-şi descoperirea „comoara lui Priam”, după numele regelui Troiei,  erou al Iliadei.   În realitate, stratul în care comoara era cufundată corespunde unei epoci mai timpurii cu circa o mie de ani decât cea în care se presupune că a avut loc acţiunea Iliadei.

         Descoperirea lui Schliemann  a demonstrat totuşi într-o manieră convingătoare existenţa unui oraş pe locul atribuit de Homer Troiei. Arheologii au botezat mica aşezare descoperită Troia VII , după ordinea straturilor arheologice. Vestigiile ne-o arată atât de mică şi de săracă  comparativ cu civilizaţia miceniană, încât nu putem înţelege de ce au ridicat grecii o armată atât de mare împotriva ei. Cel mai probabil motivele războiului ţin de relieful ei şi de poziţia geografică strategică, care permitea  controlul asupra vaselor care navigau pe Marea Neagră dinspre Europa spre Asia şi invers. Cetatea Troia era situată în peninsula Troada, în nord-vestul Asiei mici. Spre vest se învecina cu strâmtoarea Dardanele iar spre sud cu golful Adramition. Se afla pe o culme de deal la poalele căreia se întindea o câmpie largă, ia marea era aproape, la numai doi kilometri distanţă. Din muntele Ida izvorau două râuri ale căror ape udau câmpia, făcând-o să dea rod bogat.  După Homer, cetatea ar fi fost zidită de Ilos, fiul regelui Tros, care la rândul său se trăgea din Dardan , fiul al lui Zeus şi al Electrei. Şi iată cum aflăm de unde-şi trage numele strâmtoarea Dardanele. Iliada este povestea cetăţii Ilion, acesta fiind numele dat Troiei după întemeietorul său.

      În anul 1876, acelaşi Schilemann a căutat situl Micene şi a găsit nenumărate comori pe care le-a artibuit atrizilor.

                            Masca de aur a lui Agamemnon

        Dar dovezile existenţei celor două cetăţi nu sunt suficiente pentru a concluziona că acestea au purtat un război una împotriva celeilalte.

        Deşi arheologii au descoperit ziduri înalte în jurul Troiei, care sugerau existenţa unei societăţi militare, nu există nici un indiciu că o armată (şi încă una atât de mare cum o descrie Homer, compusă din 100.000 -130.000 de războinici) ar fi campat vreodată în afara zidurilor sale.

        Istoricii nu sunt convinşi nici că războiul, dacă a avut loc unul, ar fi putut dura 10 ani,  aşa cum afirmă autorul Iliadei. Cu siguranţă avem de a face cu exagerări proprii genului epic, căci la acea vreme armatele abia dacă  numărau câteva mii de oameni, iar campaniile nu se prelungeau mai mult de câteva luni.

        Cât despre celebra legendă a calului troian,  nimic  nu dovedeşte că această poveste are la bază o întâmplare reală.

        Animalul uriaş de lemn în interiorul căruia grecii s-au ascuns pentru a putea intra în oraş a fost considerat de troieni drept un dar al zeilor. Preotul Laocoon, care a profeţit că distrugerea Troiei se va datora acestuia,  a fost ucis de şerpii trimişi de Poseidon.Viziunea acestuia s-a împlinit şi în noaptea aceea cetatea a fost arsă din temelii, iar locuitorii acesteia ucişi în somn.

                         Giovani Domennico Tiepolo – Calul troian

        Este de asemenea discutabil rolul Elenei, frumoasa prinţesă a cărei răpire de către Paris a declanşat războiul.

        După Homer, frumuseţea acesteia era suficientă ca ca mii de navigatori să pornească în căutarea sa, dar nici un document istoric al antichităţii nu menţionează numele acesteia.

        Apărătorii textului lui Homer spun că structura generală este exactă, chiar dacă anumite evenimente colectate de poeţi pe durata a mai multe secole de transmitere orală ar fi putut fi transformate.

        Nu putem tranşa această chestiune cu certitudine. Descoperirile arheologice nu au permis până în acest moment, confirmarea sau infirmarea evenimentelor relatate.

        Săpăturile arheologice şi textele confirmă existenţa unei lumi conduse de prinţi războinici.

        Aşa puternică şi războinică cum a fost civilizaţia miceniană, a fost la rândul ei distrusă. În jurul anului 1200 î.Hr, ea a dispărut brusc, probabil datorită noului val de invadatori sau revoltelor interne. Grecia a intrat atunci într-o lungă perioadă de obscuritate.

        Adevărată sau nu, povestea continuă să fie una din cele mai fascinante din toate timpurile.

        Aşa cum spunea George Murnu, traducătorul Iliadei şi Odiseei în limba română „de-a lungul acţiunii descrise, poetul fixează individualităţile divine ale panteonului elin precum şi o mulţime de personaje eroice, care rămân pentru totdeauna reprezentative caractere tipice şi înşiră nenumărate scene din viaţa lor intimă sau publică, evenimente şi episoade de o amploare şi măiestrie descriptivă şi emotivă, care pe de o parte aruncă o bogată lumină asupra acelor vremuri îndepărtate, iar pe de alta, ridică în ochii noştrii pe marele aed  la înălţimi uimitoare şi explică elementul supranatural ce-l vedeau anticii în rapsodiile homerice.”

      Puteţi descărca fişierul Word aici:Troia, pe urmele unei legende

       Iar aici, expoziţia de vase de ceramică din perioada antică la Muzeul Naţional de Arheolologie din Atena: click
      Dacă vizitaţi  Grădina cu pici, pisici şi lipici veţi găsi pe Aleea literaturii rezumatele aventurilor eroilor din "Legendele Olimpului" (prima lectură suplimentară la clasa aV-a) iar pe Aleea personajelor - fişa biografică a scriitorului AlexandruMitru. 

       Ştiaţi că  şi alti scriitori români au fost fascinaţi de mitologia greacă ? Alexandru Odobescu a scris lucrarea "Zece basme mitologice", o adaptare a povestirilor lui G.W.Cox. Deşi ediţia nouă de la Editura Gramar este foarte ieftină, vă recomand să căutaţi prin anticariate ediţia scoasă de Editura tineretului în 1968, care nu este cu mult mai scumpă, dar are o grafică de excepţie, realizată de Iacob Desideriu. 
      Lectură plăcută !

     Sursa foto: Wikimedia
    

Călător prin Rusia

                                    

       Rusia  este cea mai mare ţară din lume. Ea  se întinde pe două continente: Europa şi Asia. La Nord se învecinează cu Oceanul Arctic, la vest  cu Marea Baltică, iar la est cu Oceanul Pacific. Pe lângă ruşi, aici trăiesc numeroase alte grupuri etnice cum sunt tătarii, uzbecii, tadjikii, cazacii, turcii şi nu numai.

        Relieful

        Este foarte variat, cu câmpii întinse, văi şi munţi. Lanţul munţilor Urali constituie graniţa verticală  atât între Rusia şi Europa, cât şi între Rusia şi Asia.

        În Rusia  se află cel mai lung fluviu din Europa –Volga şi cea mai  mare rezervă de apă dulce din Europa – lacul Baikal.

        În partea de nord se află regiunea Siberiei, un loc cu  climă foarte rece şi  solul aproape în permanenţă îngheţat, cu vegetaţie rară, formată  mai mult din muşchi şi licheni. Aceasta este tundra. Aici trăiesc foarte mulţi reni. Se circulă în troikă, o sanie trasă de 3 cai. Tot aici se află cea mai lungă cale ferată din lume, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea.

        Mai jos de această regiune foarte aridă  se află o pătură de conifere, taigaua, în care se adăpostesc o mulţime de animale întâlnite şi în ţara noastră ca lupul, capra sălbatică, iepurele, veveriţa şi chiar fiorosul tigru siberian. În sud se află stepa, o mare întindere de iarbă.

        Rusia pe vremea ţarilor

       „Ţar”  este numele dat vechilor împăraţi ai Rusiei. Ţarina este soţia ţarului, împărăteasa, iar ţareviciul este titlul dat fiul acestora.

      Primul ţar rus se numea Ivan cel Groaznic şi a domnit în secolul al XVI-lea. El  este cel care a anexat Siberia la Imperiul Rus. Nu ţi-ai dori să călătoreşti în timp ca să trăieşti în epoca acestuia, cunoscută ca o epocă a terorii.

                                                                  Petru cel Mare
       Petru cel Mare este unul dintre cei mai faimoşi  ţari ruşi. El a domnit în secolul al XVII-lea şi a construit oraşul Sankt Petersburg care a devenit capitala Imperiului Rus. În  secolul al  XVIII-lea  avem  o ţarină,  Ecaterina a II-a, rămasă în istorie cu numele de Ecaterina cea Mare şi care a reformat din temelii statul rus. Numele său adevărat este Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst şi a fost soţia ţarului Petru al III-lea, pe care l-a înlăturat de la tron în 1762, proclamându-se suverană unică şi absolută a întregii Rusii.

        Ultimul  ţar a fost Nicolae al II-lea. Acesta din urmă a fost forţat să abdice la începutul secolului XX, urmare a Revoluţiei din 1917 şi asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolşevici (comuniştii ruşi).                                                                     Moartea acestora a lăsat în urmă un mister, trupul  lui Alexei şi al uneia dintre prinţese, Anastasia,  nefiind găsite o lungă perioadă de timp,  ceea ce a făcut să circule credinţa că aceştia ar fi supravieţuit masacrului.

                                                                  Prinţesa Anastasia
       De-a lungul timpului, multe persoane au încercat să-şi asume identitatea prinţesei Anastasia, cele mai cunoscute fiind Anna Anderson, care a declarat că a fost salvată de un soldat bolşevic îndrăgostit de ea  cu care s-ar fi căsătorit. În 1938 a intentat un proces supravieţuitorilor familiei Romanov, care s-a terminat în favoarea ei în 1968. După moartea acesteia, testele ADN au dovedit însă că adevărata ei identitateera alta.

        Cea de a doua, Eugenia Smith şi-a publicat în 1950 o biografie pretinzând că este Marea Ducesă Anastasia. A devenit celebră în 1963, când revista Life i-a consacrat un articol. S-a dovedit că era născută în Bucovina în 1899 şi a emigrat în SUA în 1929. A inventat o poveste potrivit căreia toate fiicele ţarului şi chiar împărăteasa ar fi supravieţuit masacrului şi  ar fi fugit din Rusia într-o maşină, apoi ar fi traversat Pacificul pentru a ajunge în America. Nu a fost niciodată recunoscută de familia Romanov. Cu toate acestea, a fost extrem de abilă în a-şi ascunde adevărata identitate, iar după moarte a fost înmormântată cu titlul de Mare Ducesă şi a dorit să fie incinerată pentru a nu putea fi identificată cu ajutorul testelor ADN. Adevărul a ieşit însă la iveală şi în privinţa acesteia.

        Tema supravieţuirii prinţesei Anastasia a fost îndelung folosită în literatură şi cinematografie, fiind cunoscute filmele în care Ingrid Bergman  în 1956 îi dă viaţă personajului Ana Anderson, mai recentul ”Anastasia: the mistery of Anna” - SUA 1986, cu Olivia de Havilland şi Ami Irving în rolurile principale şi filmul de animaţie Anastasia din 1997.

        De perioada domniei ultimului ţar este legat un personaj misterios numit  Rasputin. A avut o mare influenţă asupra ţarului şi ţarinei, fiind considerat de către aceştia ultima speranţă a fiului lor, ţareviciul Alexei, bolnav de hemofilie. A fost asasinat de apropiaţi ai ţarului, care au considerat că influenţa lui asupra acestuia este periculoasă pentru imperiu.

        După revoluţie,  Rusia a devenit republică, fiind condusă de un preşedinte. Imperiul rus şi-a luat atunci numele de Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS). Rusia este prima ţară care a dat semnalul ruperii de comunism sub conducerea preşedintelui Mihail Gorbaciov (1985 - 1991). În 1990 mai multe ţări din uniune şi-au câştigat independenţa, iar ceea ce a rămas din fosta Uniune Sovietică a luat numele de Federaţia Rusă.

        Aşezări urbane

        În Rusia se află oraşe remarcabile, ca Moscova sau Sankt Petersburg, vechea capitală construită de  ţarul Petru cel Mare.

      Moscova este capitala Rusiei şi cel mai mare oraş din Rusia. Este situată  în centrul părţii europene a Rusiei. Oraşul este atestat documentar de la jumătatea secolului al XII-lea şi  a fost capitala imperiului din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea, când Petru cel Mare a stabilit capitala la Sankt Petersburg. După revoluţia din 1917, Moscova a redevenit capitală, de data asta a URSS-ului. 

Moscova -vedere spre Kremlin

        În centrul Moscovei se află Kremlinul. Kremlinul desemnează centrul fortificat al unui oraş. Mai multe oraşe ruseşti au astfel de cartiere, dar cel mai cunoscut este cel de la Moscova. Este ridicat în evul mediu, construcţia de cărămidă roşie are 19 turnuri, cel mai impunător fiind Turnul cu clopot care datează din 1586 . Kremlinul adăposteşte, printre altele, Arsenalul, Mausoleul lui Lenin, Palatul Terem. Pe o latură a Kremlinului se află Piaţa Roşie,  cu Biserica Sfântul Vasile, unul din cele mai frumoase monumente din Rusia. Cea de a doua latură este mărginită de grădina ţarului Alexandru, iar cea de a treia de fluviul Moscova. Prima construcţie a Kremlinului a fost realizată în anul 1156, din lemn, iar în secolul al XV-lea a fost reconstruit la iniţiativa ţarului Ivan al III-lea, care a adus cei mai renumiţi arhitecţi italieni pentru a realiza o construcţie somptuoasă care să-i servească drept reşedinţă.

        Metroul din Moscova, a cărui construcţie a început în anul 1930 este remarcabil prin staţiile sale cu ornamete sculptate foarte bogate.Ca şi flux de călători, este al doilea din lume, după cel din Tokyo.

        Sankt Petersburg este  al doilea oraş ca mărime din Rusia. A fost construit de Petru cel Mare în urmă cu 300 de ani. Este un oraş impunător, cu numeroase palate şi biserici. Traversat de canalele râului Neva, este un fel de Veneţie a Nordului .

        Şi-a schimbat numele de mai multe ori. La începutul secolului XX s-a numit Petrograd, apoi Leningrad,  în cinstea tatălui revoluţiei ruse, Ivan Ilici Lenin. Abia în 1991 oraşul şi-a reluat vechiul nume.

Sankt Petersburg - Neva

      Calea ferată transsiberiană este cea mai lungă din lume, cu un traseu de aproape 10.000 de km, care începe la Sankt Petersburg şi se termină la Vladivostok. Distanţa de la Moscova la Vladivostok se parcurge în 8 zile. La construcţia acesteia s-au folosit mai mult deţinuţi. Construcţia a început în  anul 1891, în timpul ţarului Alexandru al III-lea şi a fost terminată în 1913, înaintea izbucnirii primului război mondial. Condiţiile de muncă erau foarte grele, muncitorii fiind nevoiţi să suporte condiţii de climă extreme.

        Lemnul  pentru şine a fost importat din Norvegia, cel local fiind mult prea umed. Prima şină a fost construită în 1891, iar în 1901 se putea deja călători de la Moscova la Vladivostok.

        Una dintre cele mai frumoase opriri ale Transsiberianului este cea de lângă lacul Baikal.

                                               Transsiberianul

        Locuinţa tradiţională poartă denumirea de izba şi este o casă ţărănească din bârne, de obicei cu o singură cameră, cu un cuptor mare pe lemne. În rusă, „izba” înseamnă cameră încălzită.

Locuinţă tradiţională

        În trecut, tăranii din Rusia erau numiţi şerbi. Aparţineau boierilor şi trăiau pe pământurile acestora, neavând voie să le părăsească. Deseori copiii acestora erau separaţi de părinţi şi vânduţi. Rusia a fost ultima ţară din Europa care a abolit sclavia în 1861. 

        Rusia este şi ţara marilor artişti. Mari poeţi şi scriitori ca Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Puşkin, Cehov, mari pictori precum Kandinski , Aivazovski, Serov, compozitori precum Prokofiev... Multe din poveştile pentru copii pe care le ştiţi provin din Rusia (Bucle de aur, Turtiţa fermecată, Petrică şi lupul…).

         La şcoală  copiii învaţă  un alfabet cu totul diferit de actualul nostru alfabet, dar care a fost într-o vreme folosit şi la noi, mai ales în cărţile vechi bisericeşti, alfabetul chirilic. La originea acestuia stă alfabetul vechi grecesc.

        Multe obiecte decorative sunt fabricate în Rusia. De pildă păpuşile Matrioşka, Ele simbolizează fericirea în familie şi reprezintă mama şi copiii săi.  Matrioşka „s-a născut” în 1890  într-un atelier de jucării din Moscova. Este un fel de ou din lemn, pe care este pictată o femeie şi care se deschide la jumătate, înăuntrul lui fiind o altă Matrioşka, mai mică. Şi tot aşa, până la ultimul ou, care este întreg. De obicei, Matrioşka este formată din trei până la opt păpuşi.

                                                                   Matrioşka

      Personaje din  viaţa şi cărţile copiilor ruşi:

        Ded Moroz ( Moş Gerilă) are o ţinută similară lui Moş Crăciun şi este însoţit de Fata zăpezii (Snegurotcha).  Spre deosebire de Moş Crăcin,  Moş Gerilă rus vine într-o sanie trasă de un cal . Se spune că în trecut el a fost un vrăjitor crud care răpea copiii şi cerea daruri pentru răscumpăraerea lor, iar acum, pentru a-şi repara greşelile din trecut, le împarte cadouri.

      Baba Yaga este o vrăjitoare care zboară într-o piuă fermecată , vâslind prin aer cu mătura, un fel de Muma Pădurii sau Baba Cloanţa din basmele noastre. Deseori este reprezentată ca trăind într-o casă fără ferestre, aşezată pe picioare  de găină, în adâncul pădurii. Gardul care o înconjoară este construit din oseminte umane iar vrăjitoarea  foloseşte cranii umane pe post de felinare.

        Uşa casei sale are o clanţă făcută din mâini de om, iar o gură plină cu dinţi ascuţiţi serveşte drept lacăt.

        În cele mai multe poveşti Baba Yaga  este înfăţişată ca o femeie bătrână, urâtă şi crudă care mănâncă oameni, mai ales copii. Există însă şi poveşti în care aceasta ajută eroul, adăpostindu-l, dându-i sfaturi bune sau obiecte cu puteri magice.
        Ca şi asiaticii din Extremul Orient, ruşii sunt mari băutori de ceai. Ceaiul a fost introdus în Rusia în secolul al XVII-lea prin teritoriul mongolez şi era folosit de aristocrati ca medicament, îndulcit cu miere. Ceaiul rusesc se prepară într-un vas special, numit samovar, o invenţie pur rusească, devenită un simbol al ospitalităţii si bunăstării familiale.

                                                          Samovar
        Dacă vreţi să intraţi în atmosfera Rusiei ţariste vă recomand romanul "Focul de Gheaţă" de Kai Meyer.  Acţiunea se petrece în anul 1893, în timpul domniei ţarului Alexandru al III-lea (1881 -1894), tatăl ultimului ţar, Nicolae al II-lea. Personaje fantastice ca Moş Vifor, Crăiasa Zăpezii  şi Tamsin, magiciana cuvintelor, îşi întretaie paşii cu cei ai unor oameni obişnuiţi ca Maus, o orfană care lucrează la curăţenie într-un mare hotel de pe bulevardul Neva şi cu agenţii poliţiei secrete a ţarului. Este exploatată spaima ţarului de a nu fi asasinat de  mişcarea nihilistă, spaimă reală ce-şi are originea în moartea violentă a tatălui său, ţarul Alexandru al II-lea. De altfel datele istorice consemnează faptul că în timpul domniei acestuia, poliţia dobândise puteri sporite, viaţa oamenilor fiind atent supravegheată de agenţi speciali aflaţi sub conducerea unui Căpitan Civil, cenzura a fost înăsprită,  iar învăţământul superior a fost adus sub controlul direct al statului, studenţii fiind primii suspectaţi de răspândirea ideilor nihiliste, care se opuneau regimului politic existent.
       Categoria de vârstă: 10 - 14 ani.

                          
                                                  

                              Kai-Meyer-Focul-de-gheaţă
        Despre asasinarea ţarului Alexandru al II-lea şi despre mişcarea nihilistă, un articol interesant, ceva mai complex:CLIC
         Această fişă în format pdf:aici

      

Rezumat:

Limbă oficială –rusa

Capitala Moscova

Suprafaţă- 17.075.400 km pătraţi

Populaţie -142.000.000 locuitori

Monedă – rubla

                                Sursa foto: wikimedia commons